Recenzie Păpușile – Cristina Nemerovschi

Recenzie

13
726
views

Păpușile este romanul care subliniază lucrurile cu adevărat importante, momentele care contează și emoțiile fără de care ne-am simți mai goi.

Nu de mult, am făcut cunoștință cu scrisul Cristinei prin intermediul cărții Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată și am recunoscut că am rămas plăcut surprinsă de modul în care transpune valori, sublinează esențialul și conturează personaje.

În Păpușile m-am bucurat de stilul cu care mă obișnuisem dar, această carte m-a și uimit din pricina originalității ideii. Autoarea depășește toate frontierele și scrie fără rețineri îmbinând foarte armonios planul prezentului cu cel al trecutului. Romanul ne prezintă o poveste de dragoste neobișnuită pentru unii, tabu pentru alții, o poveste diferită din toate punctele de vedere, menită să îndepărteze prejudecățile și să deschidă noi porți către binecunoscutul concept de open-minded.

De când am citit această carte au trecut aproximativ două luni, două luni în care cu greu mi-am adunat ideile pentru această recenzie. Știu că am zăbovit mult însă, mai știu și că nici acum nu pot surprinde aici toate emoțiile, trăirile și conflictele interioare pe care autoare le-a transmis așa că, mă voi limita la un scurt rezumat care, sper să vă convingă să parcurgeți această lectură.

Un lucru care m-a surprins plăcut a fost introducerea în Păpușile a două personaje care trezesc amintiri, Luna Betiluna și Dora Minodora. Aceste două personaje, prin simpla lor  menționare, asociere, au închegat și mai bine povestea frumoasă pe care Cristina a conturat-o, și care i-a adus autoarei nominalizarea la Gala Tinerilor Scriitori – Cel mai bun prozator al anului 2014.

„La început n-au fost cerul și pământul. La început au fost Dora și Luna. Luna și Dora. Lunadora. Doraluna. De fapt, n-au fost Dora și Luna, ci au fost păpușile cele adevărate: Dora Minodora și Luna Betiluna.”

Încă de la începutul cărții facem cunoștință cu Dora, o adolescentă nu foarte rebelă dar nici exagerat de cuminte, o fată cu vise în păr, care dorește să își formeze propria trupă rock. Dora a crescut într-o familie oarecum dezbinată deoarece mama ei a părăsit-o la o vârsta fragedă iar în viața sa a apărut Ema, mama vitregă care nu este cu mult mai mare decât Dora și care ajunge să îi fie și o prietenă foarte bună.

Viața Dorei are un curs cât de cât normal până când decide să evadeze la mare împreună cu Ema. Acolo, pe plaja din Mamaia, Dora își întâlnește jumătatea, pe misterioasa Luna. Și da! Luna este tot fată iar cele două formează o legătură greu de descris în câteva cuvinte.

„Iubirea nu înseamnă doar acel moment intens, plin, complet ci înseamnă și griji, suferință, îndoială.”

Luna este partea rebelă a Dorei, jumătatea plină de energie, fata alături de care realizezi cât este de frumoasă viața și cât de mult merită trăită. Luna este pata de culoare, sângele care circulă agitat și licoarea care răspândește frumusețe pe oriunde pășește. Luna era admirată de toți datorită nebuniei pe care o împrăștia și datorită faptului că trăia din plin fiecare secundă ca și cum altele nu i-ar mai fi rămas.

Cele două fete au dezvoltat sentimente puternice una pentru cealaltă însă relația lor nu este acceptată de tatăl Lunei, un om destul de influent cu o funcție respectabilă. În schimb, Ema a fost una dintre persoanele care nu le-au judecat și care s-a arătat înțelegătoare.

Clipele petrecute împreună pe străzi sau în Mădă, dorințele și planurile de viitor le sunt distruse de prevestirea unei morți. Moartea Lunei. Toată această nebunie a început pe când Luna era micuță (12 ani) și a întâlnit o bătrânică care i-a prezis că va muri la vârsta de 26 de ani, în primăvară. Această bătrânică se dovedește a fi chiar buni Mili a Dorei.

„Tristețea înseamnă și că ai acceptat lucrurile șa cum sunt.”

Într-adevăr, Luna moare. Dar este o moarte stupidă și neașteptată chiar dacă a fost prezisă de buni Mili. Modul în care Luna iasă din scenă este absurd iar cititorul nu și-l poate imagina până în momentul scenei respective. Mai mult decât atât, cititorul îl poate simți, îl poate trăi din perspectiva Dorei iar tot acel amalgam de sentimente este foarte dur și dureros. Cristina Nemerovschi transmite atât de bine stările și emoțiile prin intermediul scrisului încât cu greu te poți desprinde de poveștile ei.

Păpușile este o carte care te prinde, o carte pe care o devorezi cu rapiditate și care te lasă cu un gust amar, îmbrâncindu-te să apreciezi tot ce ai, tot ce ești și tot ce poți dărui. Păpușile este despre viață și despre moarte, despre toți cei care pleacă și care nu se mai pot întoarce, despre tot ce putem pierde sau putem avea. Păpușile este despre maturitate, alegeri și obstacole. Dacă îți dorești o carte bună, nu ezita să cunoști Păpușile Cristinei.

P.S: Ceea ce v-am povestit eu nu reprezintă nici 50% din acțiunea sau învățămintele cărții.

Lectură Plăcută!

Recenzie Păpușile – Cristina Nemerovschi
5 (100%) 3 votes
"Scrisul facilitează cristalizarea gândului, iar gândul constituie motivaţia acţiunii." - Colin Turner
DISTRIBUIȚI

13 COMENTARII

  1. Felicitari pentru recenzia minunata! Si mie mi-a placut tare mult cartea asta, ca si restul pe care le-am citit de la Cristina. Si eu tot cu „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata” am luat prima data contact cu scrierile ei.

    • Am citit doar 3 carti ale autoare pana acum si chiar mi-au placut. A treia este Nymphette Dark99 (am fost tare curioasa) si, contrar parerilor negative, nu am simtit nici o clipa ca nu as putea duce lectura pana la capat. Cu siguranta vor mai urma si altele 😀 Iti Multumesc, Anca :*

  2. Recunosc ca nu am citit niciodata o carte de a Cristinei, dar ma tenteaza din ce in ce mai mult aceasta autoare. Cred ca voi incepe cu Papusile pentru ca recenzia ta m-a incitat prea tare! Felicitari pentru recenzie!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.