Zăpezile care dor este continuarea romanului Elsa, o poveste cutremurătoare unde descoperim un suflet puternic care este în căutarea fericirilor.
În Zăpezile care dor am găsit din nou stilul inconfundabil al autoarei ( de care mi-a fost tare dor ), o sensibilitate care zdruncină și multe emoții care prind glas cu ajutorul cuvintelor. Florina Sanda Cojocaru este păpușarul care manevreaza stări și sentimente cu o deosebită grijă, purtându-le dincolo de pagini, până în sufletul cititorului.
Nu mi-e nici primăvară și nici iarnă.
Mi-e dor de tine. Eu atâta știu.
Nu mi-e tăcere, nu îmi e nici larmă;
sunt doar un mort ce-și spun că e viu.
Romanul Elsa l-am citit dintr-o suflare. Într-o singură noapte am plâns, m-am bucurat, am simțit, iar uneori am uitat să respir. După terminarea lecturii eram de-a dreptul răvășită și mii de întrebări dansau lângă mine. Am simțit cum mă transpun în fiecare personaj, cum trăiesc prin ochii lor și cum respir aerul greu încărcat de singurătăți și ploi. Zăpezile care dor a avut același impact asupra mea și sunt convinsă că toți cei care se lasă purtați de mâinile Sandei Cojocaru vor învăța să aprecieze micile bucurii și să păstreze amintirile ca pe o comoară.
Mi-am dorit ca autoarea să-i ofere Elsei liniștea de care are atâta nevoie și eram convinsă că în acest mod îi va conduce destinul deoarece chiar și sfârșitul primului volum promitea asta.
După primele pagini răsfoite am simțit din nou tristețile Elsei, tristeți despre care putea să jur că nu le voi mai întâlni. Atunci, m-am întrebat unde e liniștea la care speram și am fost furioasă că nu îi pot schimba destinul. Spre sfârșitul lecturii am oftat prelung căci mult așteptata pace din suflet a venit. Am închis cartea mulțumită că am găsit fericirile pe care le căutam.
Revenind la poveste, o să vă povestesc câte puțin deoarece ( mă repet ) această carte merită simțită nu povestită. Așadar, în noul volum întâlnim o Elsă plânsă și descoperim că finalul nu se oprește la Knute. Danezul fericit nu este cel care sădește trandafiri în sufletul eroinei noastre .
Din nou suntem martori la drumul Elsei, la repeziciunea cu care clipele trec pe langă noi, întâlnind noi primăveri și ierni. Personajul Knute are parte de schimbări radicale, acesta întorcându-se împotriva Elsei și chiar înșelând-o cu Anja. Elsa nu plânge după dragostea lui ci după fete deoarece Knute o amenință că i le va lua și că își va pierde drepturile asupra lor. Elsa a învățat cum să îmbrățișeze singurătățile, cum să tacă și cum să primească tot puținul care i se oferă. Elsa învață din nou cum să schimbe destine, cum să își îngrijească bolnavii și cum să își plângă morții. Decorul gri parcă e prea gri pentru un singur suflet însă, Nenu îi adaugă puțină culoare.
“ Îmi lipsesc cuvintele, cele dintre mine și omul meu, atingerile de altădată (…). Nefericiți în trăirile noastre, la un moment de cotitură. Aici intervine povestea schimbului de mesaje cu un necunoscut.”
Elsa se refugiază în convorbirile online cu un necunoscut. Acolo are deplină libertate de a-și scutura gândurile, de a vorbi deschis și de a-și descătușa suflul greu. Conversațiile curg lin, frumos, atât de frumos încât întâlnirea celor doi provoacă sentimente în ambele suflete.
Nenu, pe numele lui real Darius, trăiește propriul iad deoarece copila sa, Teona, este diagnosticată cu o boală urâtă iar într-un final pleacă spre stele la fel ca și Doc. Oh, Doc! Cât de dor îmi era de omul matur și puternic. Prezența lui Cezar nu lipsește din noul volum pentru că acesta face parte din fiecare colțișor al Elsei. Uneori Elsa crede că trădează sentimentele doctorului deoarece în peisaj a apărut Nenu. Apoi, își amintește că omul își dorea fericire pentru ea și se lasă cuprinsă de sentimentele care i se nasc în suflet.
Dacă v-am făcut curioși și doriți să aflați ce se întâmplă cu Knute, cât de frumos cresc fetele Elsei dar și cum reușește Nenu să intre în viața acesteia, nu trebuie decât să vă pregătiți sufletește și să savurați o lectură deosebită.
Florina Sanda Cojocaru a reușit din nou să surprindă și să ofere cititorilor o lucrare bine structurată, sentimente profunde și emoții care prind glas strigând din toți porii. Nici nu mă așteptam să fie altfel și îmi permit să o numesc pe doamna Cojocaru un fotograf al cuvintelor datorită pasiunii cu care le dă viață, înălțându-le dincolo de cer.
În concluzie, Zăpezile care dor este despre lecții de viață, despre suferințe, ploi, zăpezi care nu ard, fericiri în doze mici, fericiri fără margini și despre iubire în cea mai frumoasă formă a sa. Un amalgam de trăiri, sentimente și emoții. Asta găsim în Zăpezile care dor.
„-Mami, zăpezile ard?
-Nu, prințesă.
-Atunci e bine.
Gândesc că zăpezile nu ar trebui să ardă niciodată, nici să doară.”
Ce bine sună! Intenționez să îi citesc și eu cărtile!
Cât mă bucur! Scrierile dânsei sunt pline de emoții.
I-am citit și eu toate cărțile Florinei. Ultimul roman mi se pare cea mai reușită și mai matură formă narativă a scriitoarei, atăt ca abordare, cât și ca mod de a-și conduce personajele în desișurile vieții. Mi se pare un roman care curge fluent, curat, dur pe alocuri, plin de poezie de multe ori, în stilul inconfundabil al autoarei.
Sunt de acceași părere. Stilul dânsei este inconfundabil. La suflet îmi sunt toate cele 4 romane însă, dacă ar fi să aleg, cu siguranță mă opresc la povestea Elsei. Dură dar frumoasă în același timp. Ruptă din realitate.
Mulțumesc pentru feedback, Gilda!