Nu îți abandona sufletul – fragment

„Să nu uiți niciodată cine ești„, mi-a spus buni Irva când încă eram de-o șchioapă. Evident, nu am înțeles-o. Eu știam cine sunt: Mara! Și nu aș fi putut uita asta decât dacă aveam să mă lovesc la cap foarte tare și să nu îmi mai amintesc nimic.

Buni Irva mi-a citit nedumerirea de pe chipul micuț și a ținut să adauge: „Sufletul, copila mea, sufletul să nu ți-l abandonezi. Vezi tu, vei crește mare într-o bună zi iar în drum îți vor ieși fel și fel de oameni. Unii vor fi mai buni, îngeri de care nu ai vrea să te lipsești pe când alții, vor sta ascunși sub masca bunătății până când nu își vor mai putea continua rolul iar atunci, veninul lor nu te va ocoli. Poate nu vei știi să alegi, dar vei învăța. Cei din urmă vor vrea să te schimbe, să nu mai fii Mara, să alegi cărarea greșită…„

I-am apreciat efortul dar tot nu eram sigură că suntem pe aceeași lungime de undă. I-am zâmbit și am fugit la joacă.

Conștiincioasă, mi-am notat cuvintele Irvei așa cum am știut eu mai bine și cum mi le-am amintit în naivitatea mea, cu gândul să-i cer deslușirea peste câțiva ani, când aveam să fiu mai mare.  Am îndesat caietul într-un sertar, timpul s-a scurs și buni Irva a plecat și ea.

Am crescut și, pentru că nu se putea alfel, a venit vremea lecțiilor și a dezamăgirilor. Am întâlnit oameni plini de ură în suflet, oameni cu venin în inimă și măști pe chip. N-am știut să-i ocolesc, n-am știut să-i recunosc. Mi-am vândut sufletul pentru puțin timp căci eram adormită și slabă… Mi-am abandonat sufletul așa cum nu credeam vreodată că o voi face iar acest lucru m-a lansat într-o stare bolnăvicioasă, de inerție, atât psihic cât și fizic.

Atunci m-am urât pentru prima dată. Am plâns cu lacrimi care îmi ardeau obrajii, am plâns până aproape de sufocare, atâta disperare zăcea în mine.

În nebunia mea am căutat vechiul caiet în fiecare colțișor din pod, în ficare cutie veche și prăfuită. L-am găsit și, odată cu el, și salvarea mea.

Buni Irva era acolo, cuvintele îi erau acolo și le-am înțeles: Să nu-mi abandonez sufletul! M-am regăsit! Mi-am adus aminte cine sunt și cine vreau să fiu: Mara! Mereu aceeași Mara!

Mi-am cerut iertare, m-am scuturat de praf și i-am promis sufletului că nu-l voi mai abandona nicicând. Că am să-l grijesc ca pe cea mai de preț comoară.

M-am simțit liberă și vie! Mai vie ca niciodată!