Interviu Emil Almășan

INTERVIU

Emil Almășan este poetul care reușește să sensibilizeze cele mai încordate corzi și care, prin versurile sale, induce o stare de relaxare sufletească, o stare euforică datorată dansului ce-i poartă cuvintele.

Mă simt de-a dreptul onorată că am avut ocazia să îl cunosc pe domnul Emil Almășan chiar în cadrul evenimentului de lansare a volumului său de debut, Despărțirea de tăcere. Mă aflam la Galeria U.A.P. din pură dragoste pentru poezie iar destinul a făcut să întâlnesc un om plin de căldură, un suflet sensibil care are atâtea de oferit. Nici nu vă mai spun că, cum am ajuns acasă am devorat la propriu volumul de poezii care reușește să-ți zdruncine chiar și emoțiile pe care nu știai că le ai.

Dacă mă întrebați pe mine care este poetul meu de suflet, vă răspund fără să stau pe gânduri, și anume: Bacovia. După ce Despărțirea de tăcere mi-a călătorit prin suflet, pot afirma cu mâna pe inimă că domnul Almășan se clasează imediat după Bacovia iar volumul său de poezii va fi răsfoit de către mine pentru mult timp de acum în colo.

Căutând printre cuvinte, nu reușesc să găsesc unul potrivit pentru a descrie arta domnului Emil Almășan căci aceasta este Dincolo de Cuvinte.

Vă mulțumesc pentru interviul acordat, pentru cuvintele frumoase pe care le așterneți și pentru gândurile pornite din suflet!

  1. Spuneți-ne câteva cuvinte despre Emil Almășan, omul din spatele versurilor.

    Emil Almășan

M-am născut în Vânju-Mare, un mic oraș din Oltenia, pe 16 aprilie 1960, într-o Sfântă Noapte de Înviere. Anul acesta voi trăi, din nou, coincidența calendaristică a acestor sărbători. Părinții mei au fost ardeleni, din Sălaj, astfel că sunt recunoscător, mereu,  darului de a avea ,îngemănate în suflet, agerimea, vioiciunea spiritului oltenesc, date de locurile natale, și calmul așezat, îndelung gândit și chibzuit, molcom, dar atât de bogat și profund, al ardelenilor. Am copilărit în Motru, apoi am făcut Liceul miltar la Alba Iulia, Școala militară la Sibiu. Au urmat, apoi,  faculatea de ziaristică și cea de drept. Din 1982 trăiesc în București. Am fost redactor la diverse publicații militare, la emisiunea TV Pro Patria. După trecerea în rezervă, din 1990, am fost  redactro-fondator al ziarului Românul și director al Editurii Quintus. În prezent, lucrez în cadrul Muzeului Național Tehnic „Profesor ing. Dimitrie Leonida”.

  1. Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?

Este o Cale. Este darul de a-mi vedea și a-mi arăta sufletul. Simt că ori de câte ori scriu o poezie frumoasă, mi se mai iartă un păcat. Și asta mă face recunoscător și fericit.

  1. Ce anume v-a îndemnat să vă îndreptați spre poezie?

Mai mulți colegi și prieteni de școală generală ne-am spus să mergem să dăm examen la liceul militar. Am fost singurul care am și intrat, astfel că m-am trezit, la 15 ani, în uniformă, tuns, la program, cu deșteptarea la goarnă, înviorare de dimineață și toate cele ce înseamnă rigoarea militară. Poezia a venit ca o evadare din cazarmă. Ca o salvare. Am încredințat colilor albe tot ceea ce nu mai puteam spune nimănui. Scriam sfâșietor, versurile – stângace, firește – , erau un strigăt de libertate, specific acelei fragede vârste. Era o formă de atitudine, de revoltă, care nu îmi atrăgea scăderea notei la purtare. Când i-am trimis mamei prima poezie într-o scrisoare, a ințeles ce se întâmplă cu mine și m-am trezit cu părinții la poarta liceului, să mă ia acasă.Se speriaseră. Dar eu aveam deja prietenii atât de puternice, încât m-au ținut pe loc. Prieteniile au fost mai puternice decât dorința de libertate…În liceu am dobândit cultul prieteniei și prețuirea Poeziei.

  1. Ce poeți citiți cu plăcere și care dintre aceștia vă inspiră într-un mod mai aparte?

Eminescu. Înainte de toate, Eminescu. Ne naștem, trăim și murim ocrotiți de spiritul său, așa încât e dincolo de opțiuni. Și ne dăm seama, vorba unui mare poet, pe  care îl voi aminti imediat, că, de fapt, ,,nu avem altă cale…,, în afara aceleia de a-l prețui la infinit. Apoi, Arghezi, pentru meșteșugul neegalat al cuvintelor, Labiș, pentru uluitoarea, inegalabila ardere a tinereții, Blaga și Nichita, pentru sensibilitatea simțirii și redării sentimentelor, ridicate până la sublim. Dintre poeții străini, Pablo Neruda, din care am citat mai înainte, acesta plăcându-mi pentru așezarea, decantarea esențelor și sentimentelor la maturitate. Și peste toate, asemena respirației pentru plămâni, zi de zi, pentru suflet, Esenin. Este tulburător. Răvășitor. Și singurul poet, după gustul meu, care face ca și suferința să fie frumoasă. Uneori, seducătoare.

  1. Volumul de poezii Despărțirea de tăcere poartă amprenta Editurii SemnE. Cum s-a desfășurat colaborarea cu dânșii?

A fost o colaborare apropiată, prietenească, în care mi-a revenit libertatea tuturor opțiunilor. A fost atent mijlocită de minunatul poet Liviu Vișan și maestrul Adrian Pandea, cărora le mulțumesc, și aici, pentru ajutor.Adaug mulțumiri Alexandrei Cazacu pentru grafica inspirată a coperților.

  1. Care au fost reacțiile familiei și ale apropiaților când au aflat de intenția dumneavoastră de a publica?

Eu am considerat că e de ajuns să scriu. Cei apropiați mie au fost , mereu, de altă părere, astfel că au insistat să public. Așa că, atunci când m-am decis să o și fac, au primit totul cu o bucurie eliberatoare.

  1. Nu am putut să nu observ scrierea lină și respectul pe care îl acordați fiecărui cuvânt în parte. Printre rânduri am simțit o sensibilitate aparte și o puritate care egalează sufletul. Ce anume vă inspiră?

În ciuda aparențelor, scriu greu. Revin mereu și mereu pe versuri care păreau finale. Niciodată nu sunt mulțumit de ceea ce am scris. Pentru mine forma este sfântă. Poezia este cuvânt și muzică. Nu pot scrie în vers alb. Atunci când voi simți nevoia de a scrie fără rimă, voi trece la proză. Dar mai e până atunci. Apropo de inspirație, îmi asum ceea ce voi spune, lecturile au rostul lor. Un spirit cultivat va ajunge mai usor să aleagă cuvântul și maniera de a se exprima. Dar poet te fac trăirile. Ele ajung la sufletul cititorului, nu lecturile tale.Ceea ce simți, ceea ce trăiești, ceea ce iubești, ceea ce te bucură, ceea ce te înstristează, ceea ce te face să speri, să cauți, să prețuiești, amintirile, chipurile celor dragi, copilăria, lacrima,dorul…Toate acestea, topindu-se în suflet, nasc Poezia…

  1. Să îți vezi propria creație scoasă de sub tipar este o mare realizare. Care au fost stările prin care ați trecut la vederea volumului de poezii?

Întrebarea pare simplă. Răspunsul, însă, e greu. Am simțit împlinire, dar și un imens regret. Am amânat mult, prea mult acest volum. Eu am debutat în revista „Viața Militară” pe la 17 ani, iar în 1984  am apărut într-un volum colectiv, intitulat  „Dintre sute de catarge”,  apărut la Editura Militară. Au trecut până la „Despărțirea de tăcere”, poate, prea multi ani…

  1. Care a fost prima poezie căreia i-ați dat viață?

Caietele tinereții le-am pierdut. Cu ele, s-au pierdut toate încercările mele de început. Pot însă spune că momentul în care am simțit că înșiruirea de cuvinte se încheagă și capătă sens, este acela în care am scris poezia despre care v-am vorbit deja, pe care am trimis-o mamei…Se numește „Copilărie” și redau, acum, prima strofă din ea:

Copilărie, cum te duci spre toamnă cu pașii osteniți de-atâta cale,

neauzind cum,  peste lacrimi,  plânsul la sânul tău m-ar reîntoarce iară…

Mă lași pustiu la margine de vreme, într-un amurg pustiu, cât să mă doară

deșertul lung al dorului prin care caut zadarnic jocurile tale…

 Aveam 16  ani…

  1. M-am simțit onorată să pot participa la lansarea volumului Despărțirea de tăcere, care a avut loc la Sibiu. La galeria U.A.P. am descoperit oameni calzi și iubitori ai poeziei. Ce gust v-a lăsat acest eveniment?

Aș vrea să îți mulțumesc pentru prezență, precum și pentru prezentarea evenimentului pe blogul tău, după cum îți mulțumesc și pentru acest interviu care mă onorează. Revenind la acel moment, m-am simțit acasă, între prieteni, care și-au deschis sufletul și m-au primit cum rar mi s-a întâmplat în viață. Acele momente vor rămâne mereu vii în cea mai plină de recunoștință cămară a sufletului meu. Mă bucur să spun că adevărata frumusețe și bogăție a Sibiului sunt oamenii. Un tezaur nesecat.

  1. Aveți în plan pregătirea unui nou volum de poezii?

Da. Cred că va ieși de sub tipar in luna mai. Și aș dori să ne revedem, la lansarea acestuia. Aș fi fericit să se întâmple tot la Sibiu.

  1. Un gând pentru cititori!

Celor pe care i-am cunoscut, și cărora le-am recitat și oferit cărți, dar și celor care nu au chip pentru mine, dar care citesc ceea ce public, le mulțumesc! Fără cititori, poezia nu e întreagă.Nu e vie. Ideea aceasta că, undeva, neștiut, un om citește și se regăsește în ceea ce am scris, îmi umple sufletul cu un sentiment de mulțumire și recunoștință! Așadar, tuturor, le mulțumesc! Iar dacă spațiul o permite, aș dori să le dedic o poezie.

                           Cântec pentru sufletul meu

 
         Sufletul meu e un cânt
 pururea dăruit
          celor ce cred în cuvânt
            și-n dragoste, nemărginit

         Sufletul meu e-mpăcare
                 pentru cel ce la el s-a oprit,
    odihnă și alinare
     pentru cel rătăcit

            Când din lumină se-adapă,
            sufletul meu e-o fântână 
           din care cei ce beau apă
       pleacă cu inima bună

           Câteodată, îngenuncheat,
          se face icoană de sare,
        pe care s-au vindecat
         râuri de lacrimi amare

               Cât cerul deasupra-mi rămâne
            și-n iubire sunt ocrotit,
         sufletul meu e o pâine
     pentru cel ostenit

         E fără sfârșit căutare
             la care mereu se înjugă…
          Sufletul meu e iertare,
         sufletul meu e o rugă.

Emil Almășan

 Drag poet care presari liniște și emoție în sufletul cititorului, îți transmit toate gândurile mele bune, admirație și respect!

Cu stimă, Alina S.

 

 

 

2 COMENTARII

  1. Mulțumesc pentru acest minunat interviu, care mă onorează, și în mod deosebit îți mulțumesc pentru gândul frumos din final. Mult succes în ceea ce faci! Emil Almasan

Lasă un răspuns