Despre credință și rugăciune cu Cătălina Elena Potârniche

Aproape că a trecut un an (minus câteva luni) de la ultimul interviu cu Cătălina așadar, era timpul să ne întindem din nou la povești și de ce nu, să aflăm lucruri noi. De data aceasta cuprindem în poveștile noastre rugăciunea, credința și Universul.  Este o discuție foarte interesantă (promit) care ne ajută să înțelegem, să ne înțelegem, să percepem diferit sau chiar să ne pună pe gânduri. 

1. Ce înseamnă credința pentru tine?

Cred că este o virtute-liant între noi și sensul Universului, virtute care este de descoperit treptat chiar în noi înșine, nu forțată, nu impusă. Cred că este ceva ce avem drept trăsătură definitorie, doar trebuie să parcurgem stratul egotic, de frici, de înfumurări, dezechilibre, ca să putem ajunge la ea. Și mai cred că este invers proporțională cu toate acestea. Odată ce sinele egotic începe să-și piardă din aliații pe care îi are în blocajele noastre, credința crește. Încep, simultan, să apară și din exterior felurite sincronicități pe care, cu mereu noua percepție, le vedem și le înțelegem cu din ce în ce mai mare ușurință, credința noastră crescând și ea odată cu ele. Mai pe scurt, eu una o văd ca pe o unealtă dintre cele mai utile în legătura noastră cu existența în sine, pe care o avem deja, dar am uitat-o undeva în fundalul nostru interior.

2. Unii credem în Univers, alții în Dumnezeu ori destin și cred că lista poate să continue. Tu în ce crezi?

În toate cred. Pentru că toate sunt unul și același lucru, spus în diferite feluri, pornit din diferite concepții, preconcepții, de la diferite niveluri de evoluție, cu diferite scopuri (adesea egotice încă), dar toate, oricât de diferite, cu sens. Pentru că toate fac parte din experiența noastră ca suflete, toate ne învață ce să fim și ce nu, ce e de urmat și ce nu, ce am făcut rău și să nu mai facem. Cred în scopul tuturor, indiferent de forma sub care se prezintă. Și da, cred în Dumnezeu (Univers, Divinitate sau cum mai vrem să-i spunem) ca sursă a noastră mai mult decât în orice.

3. Cât de importantă consideri tu rugăciunea? Ne ajută ea, mental sau spiritual, mai mult decât poate conștientizăm?

La fiecare nivel de percepție, rugăciunea este de ajutor. De la nivelul confortului mental „Eu m-am rugat, mi-am făcut partea – datoria – acum aștept să mi se întâmple ce-mi doresc”, așteptând uneori în van, dar prelungindu-ne încă puțin acel confort, pregătindu-ne astfel de momentul real de ‘față în față cu realitatea’, momentul disperării și-al nemulțumirii care cer schimbarea, până la „Mulțumesc”. Toate au un scop și primesc un răspuns, el fiind în funcție de rezonanța noastră, în funcție de ceea ce Divinitatea știe că avem mai mare nevoie, de fapt.

4. Cui ne rugăm, de fapt?

Eu aș zice că nouă înșine. Sinelui nostru superior. Dar fiecare se roagă cui simte și nu este greșit. Pentru că suntem într-o continuă experimentare și învățare.

5. Crezi că există greșeli în felul cum ne rugăm? Sau există o formă corecta de a ne ruga?

Cred că există rugăciunea sinelui inferior, inconștient, și rugăciunea sinelui superior, conștient. Sinele inferior se roagă pentru dorințele lui egotice, în timp ce sinele conștient se roagă pentru claritate, înțelepciune și voia Universului. Deci cred că mai degrabă ne ajută să ne rugăm pentru a ne fi arătate toate acele blocaje din noi înșine care ne țin, prin rezonanța lor toxică, departe de abundență, prosperitate, fericire, iubire, decât să ne rugăm pentru abundență, prosperitate, fericire și iubire, pentru că la a doua formă de rugăciune nu vom înțelege – cel puțin nu din prima – răspunsul.

6. Strâns legat de credință, în creștinism este semnul crucii, considerat ca o binecuvântare. Crezi că acest semn pe care îl facem în diverse situații este relevant?

Nu îl contest, pentru că e clar că are o semnificație aparte atât istorică, cât și biblică, însă cred că este ceva finit, limitat, specific simțurilor omenești, la fel cum este și știința naturii, spre deosebire de cea mistică. Este ceva ce poate fi reperat în timp și spațiu, ceva ce poate fi delimitat cu scopul de a fi înțeles, în timp ce, pentru mine, un simbol divin, o binecuvântare cum spui, este ceva infinit, ceva ce nu poate fi cuprins în înțelegerea minții, ceva care, tocmai prin redefinirea lui continuă și infinitatea lui, să mă facă să mă simt, cu adevărat, încrezătoare, susținută, fiind ceva fără ascendent, fără „înainte de mine” și „după mine”, ceva care să însemne, de fapt, începutul a toate.

7. Ai deprins un alt gest sau un semn care să-ți țină loc de semnul crucii?

Da, și să știi că mi-am dat seama după ceva vreme de când începusem să-l „fac”. Că nici măcar nu făceam eu ceva, dar subconștientul meu da. Cred că cele două energii ‘mamă și tată’ cu care ne aflăm în strânsă legătură, o legătură de viață aș zice, esențială, sunt energia Pământului și energia Eterului. Și nu e tocmai un semn, deși cred că poate fi și gesticulat ca atare, cât este conștientizarea și vizualizarea cu ochii minții a conexiunii ce-mi leagă inima de centrul Pământului și, concomitent, cea care-mi leagă inima de infinitatea Eterului. O simt ca pe o rememorare, amintire a mea, a cine sunt, de fapt.

8. Ce crezi despre atei și ateism în general?

Ateii cred că sunt, majoritatea, dintre acei oameni care aruncă chiștoacele în scrumiera din mașină, nu pe geam. Sau care ridică melcii din drum după ploaie, ca să nu-i calce lumea în picioare. Sau care nu vorbesc peste alții. Sau care, chiar dacă intră într-o biserică doar cu scopul de a o vizita în sensul turistic, fac mai mare liniște decât cei în casa cărora se află, respectând ritualurile și rugăciunea acestora, fără a judeca sau a încerca munci de convingeri cu aceștia. Cred că ateii, în marea lor majoritate, sunt cei mai apropiați de esența divină și-a integrității vieții, iar negarea din sinea lor este, de fapt, negarea vis-a-vis de contradicția între ce este Dumnezeu și ce ne este prezentat a fi.

9. Cu ce religie te identifici tu și ce înseamnă asta pentru tine?

Nu pentru că mă identific, ci pentru că, din contră, nedefinindu-mă, nu mă afectează, sunt, din naștere, creștin ortodoxă. Dar asta acum nu mai are prea mare legătură cu credința mea în Dumnezeu, în sensul că nu mă limitez, în credința mea, doar între barierele unei religii anume.

10. Povestește-ne despre parcursul tău prin credință, cum ai descoperit-o, ce te-a atras, unde și de ce ai rămas.

Ca orice copil cred, am fost dusă de bunici, încă de mică, la biserică, mai ales de sărbătorile mari, am fost învățată Tatăl nostru, Crezul, Înger îngerașul meu, pe care le știu și acum, am învățat la școală despre dogmele religiei mele, ulterior însă rupându-mă de toate astea, ca o pauză venită din inerția vârstei adolescenței, până când, din nevoia de a mă înțelege mai bine și de a înțelege de ce viața mea decurgea într-un anumit fel, rău adică :))), am ajuns, ca toată lumea, din nou, la Dumnezeu. Mereu am simțit o conexiunea aparte undeva în sinea mea, fără să reușesc însă să o identific, apoi să o înțeleg, motiv pentru care am reluat, practic, materia religiei, însă m-am extins și dincolo de cea creștin ortodoxă, dorindu-mi să aflu eu, cu propriul meu discernământ, ce simt eu că e real sau sustenabil din toate. Am făcut diferite cursuri, chiar și dintre cele care se țin la alte religii pentru copii în cadrul congregațiilor lor, până când am simțit că-mi pot defini singură drumul spre Dumnezeu. Am fost nu doar atrasă pe parcurs, ci și scârbită, mâhnită, dar toate mi-au fost de ajutor, în cele din urmă.

11. De ce crezi că tot mai multe persoane încetează să mai creadă în Dumnezeu?

Cred că pentru că Dumnezeul în care li se tot spune să creadă chiar nu există. Și cred că din ce în ce mai mulți oameni se trezesc la această realitate. Chiar dacă majoritatea, pentru moment, au o reacție încă inconștientă. Instinctul lor, intuiția totuși reacționează.

12. Tu te-ai supărat vreodată pe Dumnezeu? Ai considerat vreodată că te-a nedreptățit cu ceva?

Nu. Înainte, din egoul meu frânt, din frici și din rușinea mea, considerând că nu am așa un drept, ulterior, din conștiință și conștiență, înțelegând că, dincolo de ce știu sau cred eu că e mai bine pentru mine, știe Dumnezeu. Acum cred că atunci când ne supărăm pe Dumnezeu ne supărăm pe noi înșine, de fapt. Pentru că nu facem ceea ce ne dorim ca Dumnezeu să facă pentru noi.

13. Pentru că pentru mulți dintre noi, au o legătură strânsă cu cele considerate sfinte, să vorbim puțin și despre … sfinți. Ce crezi despre ei și felul cum sunt aleși dintre noi? Consideri că sunt ei toți demni de un astfel de rang de superior?

Cred că ar mai fi fost mulți alții între ei, rămași neștiuți de nimeni și mai cred că printre cei aflați sunt și nedemni de asta. Ba chiar și istoria ne vorbește despre persoane de rang înalt în viața lor de zi cu zi, pe baza unui considerent sau a altuia, despre care se spune că, la anumite insistențe, financiare, politice sau de altă natură, au fost canonizate de biserică. Uite-l pe Ștefan, care a fost mic la stat, mare la sfat și cred că și larg la pantaloni și la buzunare. A ucis, a uneltit împotriva altora, a preacurvit, a lăsat fii neaflați în stânga și în dreapta și totuși e Sfântul Ștefan cel Mare, pentru că, deși acestea i-au fost hatârurile, se întâmplau toate în timp ce salva țara și ridica și atât de multe biserici. În același timp, uite-o pe Maica Tereza, care a salvat atât de multe vieți..! Dar tot multe vieți au salvat și câțiva oameni în timpul Holocaustului, spre exemplu, cu prețul vieții lor sau, oricum, riscându-și propria viață, în fiecare moment de-atunci. Și totuși unii dintre ei nu au rămas nici măcar în amintirile celor pe care i-au salvat, nu mai zic de a fi fost canonizați. Dincolo de orice speculație, cred că și asta este tot parte din dogmă, este ceva între noi, între oameni, Dumnezeu, Universul, Divinitatea și oricum am mai numi având totuși criterii diferite și, mai ales, ținând cont de un istoric mult mai vast decât o singură existență (viață trăită) a unui suflet, în baza cărora să decidă rangul sufletului respectiv. În același timp, cred foarte mult în existența unor suflete evoluate, care probabil există într-o altă zonă energetică, superioară nouă, pe care da, i-aș considera sfinți.

14. Ne-am prea obișnuit să materializăm credința. Purtăm bijuterii cu astfel de simboluri, din case icoanele sunt nelipsite, bisericile devin din ce în ce mai mari și mai multe. Crezi că aceasta este calea, că avem nevoie de o astfel de validare?

Cred că este de ajutor să avem semne, obiecte care să ne amintească, din când în când, de scopul nostru, de sursele noastre de sprijin, dar consider totul dus într-o extremă nesănătoasă, nesănătoasă atât din punct de vedere mental, cât și fizic, medical, pentru că modul cum e abordată apropierea de Dumnezeu prin astfel de obiecte sau obiceiuri, din punctul meu de vedere, prezintă riscuri ce țin mai ales de igienă. Și mai cred că, la fel ca în alte piețe, este vorba și despre speculă.

15. Uite ceva la care sunt cea mai nerăbdătoare să-mi răspunzi: Ce părere ai despre blesteme? Există? Și, dacă da, există chiar sub forma pe care o tot auzim din străbuni? Este chiar atât de ușor să faci rău cuiva blestemându-l sau să fii chiar tu astfel marcat de un blestem?

Blestemele există. Și sunt intruziuni în firescul lucrurilor care, deși cei care apelează la ele au impresia, pe moment, că sunt în câștig, aduc prejudicii mai mari decât ne putem imagina, mai ales inițiatorilor. Cât despre forma lor din străbuni, cred că este un amestec de nevoia unei clarități asupra ritualului în sine, care, mental, garantează o siguranță a împlinirii lui („Dacă urmez acești pași, se întâmplă x lucru pe care eu îl doresc”), și folosirea energiilor venite în ajutor în cadrul ritualului (plante și altele). În fapt, blestemele rămân a fi, de fapt, niște intenții generatoare de energii care perturbă câmpurile energetice țintă. Puterea lor stă în complexul dintre abilitatea inițiatorului, credința lui, energiile exterioare pe care le solicită în ajutor și… voia divină, pentru că eu cred că totul se întâmplă în acord cu voia divină, aceste intruziuni venind în viețile țintelor lor cu scopul unor lecții, dezechilibrări care, căutându-și echilibrul, devoalează valori și mai mari ale vieții, care, altfel, n-ar fi fost descoperite nicicum.

16. Care este părerea ta despre păcat? Ce fapte ne aruncă în această groapă întunecată a lor și cum putem să le evităm?

Cred că păcat este orice înseamnă a încălca integritatea și autonomia atât ale celorlalți, cât și pe-ale noastre. Dar și păcatele dau sens acestei școli numite „viață”. De fapt, mai ales ele o fac, până într-un anumit punct. Le putem evita doar dacă le conștientizăm, iar ca să le conștientizăm, e nevoie ca ele, sub o formă sau alta, să ne atingă, în baza acțiunii și-a reacțiunii.

17. Indiferent de credință, religie sau alte astfel de considerente, cred că important este să fim mereu în armonie cu noi, să avem un gând pozitiv și o energie echilibrată. Cum reușim asta?

Să nu ne mințim. Să nu ne mințim că ne e bine, să nu ne mințim că ne e rău și să nu ne mai lăsăm îndepărtați de adevăratele valori ale vieții.

18. Unele voci spun că nu există un compromis sau o cale de mijloc între știință și credință. Pot fi cele două asociate, au ele ceva în comun?

Cred că și relația dintre știință și credința la care tu te referi este oglinda egoului fiecărui individ în parte. Cred că știința naturii și știința asta mistică ar face echipă bună, dacă nu ne-am mai privi reciproc drept concurenți și am începe să ne privim drept coechipieri. Nimeni nu ar pierde, de fapt, nimic, ci toți am avea numai și numai de câștigat.

19. Ce se întâmplă cu noi când nu mai suntem?

Când nu mai suntem într-o viață anume (ne reîncarnăm) sau când sufletele noastre încetează de tot să mai fie (se reintegrează în energia din care ele s-au materializat la acest nivel existențial).

20. Care este sensul vieții?

Creația întru învățare.

Dacă ați ajuns până la final, vă mulțumesc pentru parcurs dar și pentru răbdare! Sunt convinsă că a fost o plăcere să descoperiți percepții noi cât și pe Cătălina altfel decât s-a lăsat descoperită până acum. Pentru mine cât și pe ea (cred) acest interviu a fost o adevărată provocare.

Mulțumesc și Cătălinei pentru timpul acordat și abia aștept să stăm din nou de vorbă ( știu că motive îmi vei da).

Lasă un răspuns