Te căutam în fiecare noapte… chiar și în somn. Involuntar, mâinile mele se agitau nebune pe locul gol de lângă mine. Te căutam cu trupul și cu sufletul. Îți căutam mirosul și îmbrățișarea caldă, mângâierile vindecătoare, iar uneori, chiar aveam impresia că îți aud bătăile inimii și suflul greu așa cum se întâmpla când erai aici.
Nu îți poți imagina câte nopți treceau prin mine și se opreau să mă privească cum te contemplam. Când dormeai, te pictam în gând și în suflet încercând să te închid în acuarelă și să te țin prizonieră. Îți dai seama? Atât îmi era de frică să nu pleci încât îmi imaginam că te puteam opri cu o pensulă în pânză.
Apoi, eram îngrozit ca nu cumva să te prelingi la prima ploaie împreună cu vopseaua și m-am gândit să protejez tabloul cu sticlă. Și mai tare m-a îngrozit acest gând căci știu cât de mult îți plăce libertatea și nu îndrăznesc să te opresc din a trăi.
Acum, mă acuz că nu te-am pictat, că nu ți-am imortalizat lumina ochilor și că nu am știut să-ți cos inima mai bine. Să o cos de a mea ca să nu fiu nevoit să mă trezesc strigându-te in propria-mi singurătate. Căutându-te in fiecare cameră și mai rău, în fiecare colț al inimii mele. În suflet te-am găsit. De acolo nu ai plecat.
Până și zilele treceau cu greutate, orele se încăpățânau să poposească lângă mine mai mut decât ar fi trebuit. Ce voiau defapt? Să-mi prelungească agonia și să-mi intensifice dorul cu fiecare minut pe care îl scăpau tardiv?
Ticăitul ceasului mă deranja mai mult ca niciodată. Era un chin pe care îl acceptam resemnat în timp ce trupul îmi rămânea înțepenit în vechiul fotoliu. Știi tu… fotoliul ăla în care ne înghesuiam amândoi în diminețile de duminică.
Devin egoist și încă mă mai gândesc la tabloul acela de sticlă … Până atunci, continui să te imortalizez in suflet!
Și iar te caut, suflet pierdut.
Dar tu nu-mi vi în miez de zi…
Și mi te-nchipui orișicând
Pictându-te frumos în gând!
Citește și: Scrisoare către Univers – Din Cutia lui Yv
Ce Simțim, Din Cutia lui Victor
