Când eram Nebun de Alb – fragment

Ce sunt fragmentele? Poate sunt frânturi de pași, poate sunt un rod al imaginației ori amintiri păstrate în suflet. Poate sunt dorințe arzătoare sau doar regrete. Poate… cine știe…

 

Când eram Nebun de Alb

-Te duc acasă pe Emeric Imre?

Nu a așteptat să îi răspund și a pornit melodia lăsând-o la un volum destul de liniștitor încât îi puteam simți lent fiecare notă. Orașul era aproape pustiu la acea oră târzie iar el conducea încet, atât de încet încât se sincroniza cu melodia.

Pentru prima dată am simțit că întreg Universul este de partea mea. Străzile erau lipsite de siluete și mi-am imaginat că suntem singuri pe lume. Noi doi și o mașină care ne poartă spre nicăieri. Nu știu dacă visam cu ochii deschiși însă totul era perfect. Atât de perfect cum nu mai fusese de mult. 

“Și te iubesc cu milă și cu groază, tot ce-i al tău mi se cuvine mie, ca un nebun de alb ce capturează regina neagră pentru veșnicie”, a început să fredoneze ținându-se de ritm dar continuând să privească doar în față.

Îl sorbeam din piviri și m-am întrebat cum ar fi dacă…iar acel „dacă” mă neliniștea teribil. Știam până unde îmi ajungea curajul și puterea de decizie. Pluteam și am preferat să rămân în acea stare, să mă bucur de acele clipe, să-mi trăiască sufletul puțină bucurie.

– Spune-mi că mă dorești! Îmi poruncește cu o voce blândă și exagerat de caldă încât nu părea chiar o poruncă ci mai degrabă o rugăminte.

Am tăcut și am privit copacii pe lângă care treceam. Nu îndrăzneam să îl privesc și nici să stric liniștea.

-Recunoaște!

-Nu recunosc nimic! Atât am reușit să îi spun căci emoțiile mi se învârteau în stomac ca într-un carusel.

Nu a mai insistat și a continuat să conducă la fel de încet și de calm. Pe chip i se citea o mulțumire nebună. La rândul meu, m-am mulțumit să îl privesc din când în când cu coada ochiului și să mă bucur în tăcere de pacea pe care mi-o oferea.

Clipele erau ale mele și aveam de gând să mă așez confortabil în scaunul mașinii și să-mi privesc secvența vieții mele, o secvență pe care cu siguranță nu o voi mai trăi nicicând însă o voi putea atinge mereu în amintiri. Iar el… el m-a lăsat să fac asta, să-mi împac sufletul. Era nebun de alb și mă înnebunea și pe mine.

11 COMENTARII

Lasă un răspuns