Timpul nu se oprește niciodată din dorința cuiva. Timpul nu-și dă orele înapoi pentru nimeni. L-am rugat cu disperare să o facă, însă nu am primit nici un răspuns. Liniște. Nici un ecou măcar.
Dacă m-aș putea întoarce, ți-aș da cheia sufletului meu să poți simți și tu ca mine. Să mă poți afla. Cuvintele nu-și prea au rostul pentru că sunt sărace. N-aș știi cum să mă destăinui, n-aș știi cum să fiu sinceră fără teamă.
Poate aș știi să desenez cum te iubesc. Retina mea a făcut-o deja. Inima-mi bate ecouri căci e pustie și doar umbrele noastre mai dansează. Nu-mi închipui palate cu tine ci doar o câmpie, să-mi fii izvor, mângâiere și soare.
Îți amintești privirile care mă purtau într-o altă dimensiune? Închid ochii și încă pot simții cum uitam de existența a mii de oameni. Mă bucuram de tine. Mă bucuram de noi. Nu simțeam nevoia de cuvinte. Credeam în gesturi și emoții. Aveam convingerea că le simți fără urmă de îndoială.
Dacă timpul m-ar asculta, aș știi să construiesc câmpia după care tânjesc. Aș știi să zidesc ceva durabil și să înlătur teama. Ți-aș oferii din macii mei și am avea o grădină împreună.
Chiar și așa, tot a rămas ceva. Au rămas umbrele oamenilor ce au fost. Au rămas umbre creionate cu dragoste. Într-o zi o să le dăm culoare, o să le aducem la viață înălțându-le asemeni unui zmeu. Te voi trăi cum n-am făcut-o și mă vei simți cum nu ți-am permis până acum.
Iartă-mi existența, trăirile, supărările. Iartă-mi toată ceața pe care am aruncat-o fără voie și ajută-mă să pictez cerul senin.
Acum, am nevoie să mă prinzi de mână. Nu pot să rătăcesc singură printre umbre și ecouri.
Citește și: Mii de fluturi în mii de pori
Ce simțim, Din cutia lui Yv
