Sufletul simte în mii de feluri – Din cutia lui Yv

Mă simt obosită, foarte obosită sufletește. Îmi simt sufletul greu și fără pic de vlagă ca și cum ar trebui să îl târăsc mereu. Simt că am un burete acolo care absoarbe tot…și acum e greu. Am nevoie să eliberez ce e acolo…păianjeni, trăiri, momente.

Știi? Mereu am crezut că ești povestea vieții mele, cea mai frumoasă întâmplare pentru că o poveste cu un început atât de frumos te invită inevitabil la o aventură în doi, aventură în care timpul se oprește. Am crezut că așa și continuă…magic, iar finalul, finalul nu mi-l puteam imagina pentru că nu vedeam unul.

Tot frumosul pe care mi l-ai dăruit, l-am captat lacomă cu retina în imagini de vis, imagini pe care doar două suflete îndrăgostie le-ar putea da viață și ar putea face privitorul să tresară.

Când închid ochii derulez momente cu noi ca un mic filmuleț care are chiar și un fundal sonor, ceva siropos pentru că așa își imaginează femeia.

Unde ne-am pierdut fericire? Unde am uitat zâmbetele adolescentine? Când am uitat noi să trăim? E ca un virus pe care l-am lăsat să pătrundă între noi și nu am reacționat în niciun fel…ba mai mult, l-am lăsat să se extindă asemeni unei tumori care în final ne omoară. Nu am ajuns atât de departe așa-i? Eu am urcat dealul și tu ai luat-o spre vale, sau invers. Cert este că nu ne-am mai întâlnit de atunci.

Îmi plăcea lumea noastră știută doar de noi și de nimeni altcineva. Îmi plăcea să fii secretul meu. Cel mai pur secret. Erai gura de aer proaspăt care îmi punea sângele în mișcare și mă ferea de lumea rea. Erai evadarea mea preferată…și ce-mi mai plăcea să mă îmbrățișeze evadarea în liniștea surdă a naturii.

Tot ce făceai cu mine transformam în poezie și în pictură mută iar pe tine în erou. Nicicând nu mă simțisem atât de norocoasă și aș fi vrut să te desenez lumii ca pe un simbol al femeii cu adevărat fericite, însă nu puteam să o fac pentru că nu știu să desenez suflete…

Ce Simțim, Din cutia lui Yv