Octombrie a venit cu dimineți reci și cu o carte pe care am citit-o cu pauze, nu pentru că nu mă prindea, ci pentru că mă prindea prea tare. Și nu am fost lângă tine este romanul semnat de Florina Sanda Cojocaru care m-a însoțit zilele acestea, iar după ce l-am terminat am stat mult cu el în brațe, fără să știu de unde să încep (știți deja, începutul e mereu partea cea mai grea pentru mine).
Cred că v-am mărturisit la fiecare recenzie cât de mult îmi place scrisul Florinei. După Ferestrele întunericului credeam că știu la ce să mă aștept. M-am înșelat și mă bucur că m-am înșelat. De data aceasta autoarea coboară într-un loc despre care se vorbește puțin și doar în șoaptă: casa în care unul dintre părinți este bolnav psihic.
Prima întâlnire cu Dalia este la 13 ani, în ziua în care diriginta o scoate din oră ca să-i spună că mama ei a fost dusă la spital. Boala are un nume greu, schizofrenie, iar din ziua aceea copilăria Daliei se termină. Gătește, ține casa, numără pastilele, are grijă de un frățior abia născut și învață să trăiască cu o etichetă pe care o poartă ca pe o ghiulea: fata nebunei. Peste ani, Dalia este mamă, apoi bunică, și scrie. Scrie ca să se vindece, ca să înțeleagă, ca să-și ceară iertare.
Romanul nu este doar al ei. Îl cunoaștem pe Tudor, fratele care a crescut cu aceleași răni, dar care le-a îngropat altfel. Pe Andrei, prima iubire, băiatul cu ochii negri și cu planuri mari, care pleacă tocmai când nu trebuia. Pe Dora, prietena care nu lipsește niciodată. Pe Edi, omul care a știut să iubească mai mult decât a fost iubit. Și pe Ema, fiica Daliei, prin care povestea se mută în altă țară și în altă generație, doar ca să ne arate că drumurile se repetă chiar și atunci când fugim de ele.
Asta m-a impresionat cel mai mult: felul în care frica de a moșteni boala devine ea însăși o moștenire. Dalia, care a avut o mamă absentă, devine o mamă care nu își lasă fiica să respire. Ema fuge de grija mamei direct într-o casă care o închide. Fiecare femeie din această carte se teme să nu semene cu cea dinaintea ei și, tocmai de aceea, îi seamănă.
Unul dintre capitolele mele preferate este „Negarea”. O bancă într-un parc, doi adolescenți îndrăgostiți și o femeie care trece pe trotuarul de vizavi, cu sacoșa în mână. Atât. Și totuși, în câteva pagini, Florina reușește să pună tot romanul: rușinea, dragostea, alegerea de a tăcea și prețul acelei tăceri, plătit ani la rând. Am citit capitolul de două ori și m-am oprit de fiecare dată în același loc.
Mai este un capitol scurt, o scrisoare, pe care nu o să-l uit prea curând. Soția lui Andrei îi scrie, iar o singură frază spune totul: „Am fost acolo, lângă tine, și nu m-ai văzut.” Nu e doar despre o căsnicie. E cealaltă față a titlului. Dacă unii nu au fost lângă cei dragi atunci când trebuia, alții au fost tot timpul acolo, nevăzuți. Între aceste două absențe se scrie toată cartea.
Ca de fiecare dată când o citesc pe Florina, recenzia vrea să se transforme în comentariu literar și mă las purtată puțin. Temele sunt multe și grele: moștenirea, vina, rușinea, tăcerea, iertarea, maternitatea în toate formele ei, de la cea care sufocă la cea care lipsește. Iar motivele se întorc mereu cu un rost: fata care coboară dealul, camerele fără lumină, baia unui apartament de bloc despre care… mai bine nu vă spun nimic.
Stilul autoarei rămâne cel pe care l-aș recunoaște dintr-o mie, dar aici capătă mai multe voci. Avem jurnalul Daliei, scris la persoana întâi, cu fraze lungi, ca o spovedanie. Avem capitole spuse din unghiul lui Andrei sau al Emei. Avem mesaje pe messenger între doi oameni trecuți de 50 de ani, cu umor și cu amărăciune. Avem o scrisoare. Toate se completează și, încet-încet, din bucăți se vede întregul. Am rumegat mult această carte, am simțit-o chiar…
Vă mărturisesc sincer că au fost momente în care am închis cartea ca să respir. Durerile vin una după alta, mai ales în a doua jumătate, iar personajele nu primesc prea des voie să se odihnească. Dar poate că asta e și ideea: viața nu ne întreabă dacă am obosit.
În cele peste 250 de pagini o să întâlniți boală și rușine, dar și o prietenie care trece dincolo de moarte, un frate care se întoarce, cântece de leagăn și o lumină care se încăpățânează să rămână aprinsă. Și nu am fost lângă tine nu este despre întuneric. Este despre drumul spre lumină, cum se numește chiar primul capitol. Și este abia volumul I. Sigur că aștept cu nerăbdare și continuarea.
Nu v-am povestit mai mult pentru că ar fi nedrept. Secretele familiei Daliei trebuie descoperite pagină cu pagină, așa cum le-a descoperit și ea, așa cum le-am descoperit și eu. Citești, te oprești, simți, te gândești…
Recomandare: citiți-o, apoi sunați-vă mama. Sau fratele. Sau pe cine ați lăsat să aștepte prea mult.
Nu pot încheia fără să punctez câteva elemente care mi-au atras atenția iar aici nu este vorba strict despre acțiunea cărții ci despre cât de frumos evoluează scriul Florinei. Mereu a fost matur, de o sinceritate brută, nu obișnuiește să împacheteze frumos problemele și nu a făcut-o nici în Și nu am fost lângă tine. Ce mi-a plăcut a fost boala abordată, tema acestei scriituri. Boala psihică și rușinea ei trec prin patru generații de femei. Fiecare se teme că a moștenit nebunia, și tocmai frica asta o face să repete ce voia să evite: Dalia, crescută de o mamă absentă, devine o mamă care își sufocă fiica; Ema fuge de mama ei direct într-o căsnicie care o închide.
Boala văzută prin ochii ei, nu din manual. Unchii care refuză să-și vadă sora, profesoara care o umilește pe Dalia în fața clasei, haloperidolul, vecinii, rochia roz împrumutată pentru banchet. România anilor ’80–’90 e redată prin detalii concrete, fără nostalgie.
Motive care se întorc – Baia (Cristi intră în viața familiei venind să zugrăvească baia, și tot acolo se petrece și „plecarea” sa), fata care coboară dealul, camerele fără lumină.
Construcția formidabilă pe voci – Confesiune la persoana I, capitole la persoana a III-a din unghiul lui Andrei și al Emei, mesaje pe Messenger, o scrisoare. Corespondența Dalia–Andrei de la peste 50 de ani are umor și amărăciune în doze foarte bune.
Doamna Florina, vă mulțumesc pentru încă o călătorie din care mă întorc altfel. Vă mulțumesc pentru că vă gândiți la mine de câte ori cuvintele dvs. văd tiparul. Aștept cu drag următoarea.
P.S. Și nu am fost lângă tine se poate comanda de AICI.
„De la viață nu pretind mult. Îmi ajunge să știu că am avut tot ce am putut, că am iubit ceea ce merită și că am pierdur doar ceea ce nu mi-a aparținut niciodată.”
