Povestea târfelor mele triste (Memorias de mis putas tristes) este opera cunoscutului Gabriel Garcia Marquez, titanul realismului magic care a fost laureat cu premiul Nobel pentru literatură în anul 1982.
Scriitorul columbian reflectă în textele sale „viaţa şi conflictele unui întreg continent” în timp ce împletește fantasticul cu realismul, combinându-le într-un univers al imaginaţiei foarte bogat.
Povestea târfelor mele triste este o lucrare scurtă dar care reușește să pătrundă exact acolo unde trebuie pentru ca cititorul să simtă lectura pe deplin. Recunosc că la încept am fost intrigată de acest titlu și mă așteptam să descopăr o poveste exprimată vulgar dar apoi, amintindu-mi că poartă amprenta bătrânului Gabo, am răsfoit cartea cu cea mai mare încredere. Și nu. Nu m-a dezamăgit.
În rândurile lui Gabo m-am împiedicat de tema solitudinii (regăsită în majoritatea scrierilor sale) și am regăsit atât umorul cât și proza lirică cu care ne obișnuise. Personajul pe care îl urmărim în această scriere este un fost jurnalist care se consideră „urât, timid şi anacronic”. Ajuns la vârsta de 90 de ani, realizează că noţiunea de tinereţe i s-a părut întotdeauna flexibilă și, mai realizează că nu a iubit niciodată cu adevărat. Drept urmare, decide să-și sărbătorească frumoasa vârsta în stil mare oferindu-și un cadou care îl va face să simtă că trăiește: o adolescentă virgină.
Romanul începe în felul următor (vă asigur că nu veți găsi urmă de vulgaritate ci, din contră, pe alocuri povestea este chiar sensibilă și delicată).
În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.
Bărbatul nonagenar descoperă dorința arzătoare și simte flacăra pasiunii din plin datorită Delgadinei (diminutivul de la delgada, care înseamnă slabă, subțire), o tânără de 16 ani care coase nasturi. Inima lui o ia la goană doar din simplu fapt că o privește dormind, că o pictează în minte și o îngrijește cu drag. Acum, că o cunoaște, simte că ar putea muri, nu de bătrânețe, ci de dragoste.
„Astăzi știu că nu a fost o nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viața mea aflate abia la nouăzeci de ani.”
Personajul lui Marquez este un bătrân singur și excentric care nu a fost căsătorit niciodată deoarece „târfele nu mi-au lăsat timp să fiu căsătorit” însă, viața lui a fost un adevărat carusel: „Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi.” Cu toate acestea, bătrânul începe o nouă etapă, „la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt deja morţi” și ne oferă o lectură demnă, precum și lecții importante.
Povestea târfelor mele triste respiră o poezie fantastică, o melancolie seducătoare, grație desăvărșirii stilistice a scriiturii. Întreaga arhitectură a demersului narativ este editificată cu savantă măiestrie, cu precizie și minuție de bijutier.
Tentații din Povestea târfelor mele triste
„Nu cunoșteam vicleșugurile seducției și veșnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte (…) făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcați, de cele mai multe ori și întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni.”
„Inima mea și-a pierdut ritmul și am început să văd și să simt pretutindeni semnele fără greș ale sfârșitului.”
„Întotdeauna am considerat că a muri din dragote nu era decât o licență poetică.”
„Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, ușurel și înt-o noapte s-a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară.”
Știați că? …
Destinul acestei cărți stă sub semnul neprevăzutului deorece cu o săptămână înainte de apariția oficială, o versiune nedefinitivată a originalului este sustrasă și numai după 16 ore, se vindea pe străzile din Bogota. Acet fapt obliga casa editorială să devanseze lansarea.
Lectură Plăcută!
