M-am întors ca de fiecare dată să îmi golești sufletul și să mă seci de puteri. Din nou rațiunea a pierdut lupta în fața ochilor tăi de un albastru cutremurător. Sufletul îmi e mai legat ca niciodată și oricât m-aș chinui nu pot desface nodurile care mă țin în loc.
A intrat în cameră și mă privea fix. Inima a început să îmi bată atât de tare încât mă așteptam să îmi sară din piept în orice clipă. Momentul static a durat câteva secunde însă mie îmi părea o veșnicie. În clipa următoare eram unul în brațele celuilalt și Doamne, cât de bine era să-l simt lângă mine din nou. Credeam că n-am să-l mai întâlnesc vreodată.
– Ai venit! Am murmurat cu bucurie în suflet și ochii umezi de emoție.
M-am simțit ca un copil în noaptea de Crăciun, un copil care primește cadoul mult râvnit. Pentru că nu e Crăciunul, iar eu nu mai sunt un copil, accept acest cadou pe care îl voi pierde în câteva ore.
-Te-ai îndoit vreo clipă? Mi-a răspuns în timp ce îmi zâmbea ștrengărește.
Drept răspuns, m-am apropiat de buzele lui și l-am sărutat cu o arzătoare dorință, o dorință pe care nu mă gândeam că voi fi capabilă să o simt. La naiba! Lânga el mă transformam într-o adolescentă vulnerabilă.
Dintr-o singură mișcare m-a ridicat în brațe și m-a purtat încet spre patul imens care trona în mijlocul camerei. M-a așezat pe așternuturile moi cu foarte mare grijă și a început să îmi mângâie chipul cu o privire flămândă. Îi era foame de mine așa cum îmi era și mie de el. M-am pierdut în ochii ăia albaștrii care mă hipnotizau continuu și mă făceau să mă pierd cu firea.
Atunci, ca de fiecare dată, nu îmi mai păsa de nimic. Nici de durerea care avea să îmi sfâșie sufletul după plecarea lui, nici de alte consecințe sau de restul lumii. Eram doar noi doi și trupurile noastre acompaniate de respirații sacadate. Căldura lui îmi inunda tot trupul și mă făcea să tresar la fiecare atingere. Mă mângâia încet, atent ca nu cumva să omită o bucățică de piele care murea după palma lui. Mă rugam în gând să nu se oprească și să rămân cumva captivă în acest timp și spațiu.
Îmi săruta coapsele cu o nesfârșita răbdare iar trupul meu se unduia firesc sub buzele care provocau amnezie. Tânjeam după el tot, după el întreg și după uraganele pe care le sădea în mine.
Lângă el am învățat ce înseamnă intensitatea și dorința, viața și moartea. Recunosc că toate aceste trăiri mă sperie și mă fac să mă gândesc dacă până acum am trăit cu adevărat sau doar am levitat în acest cerc numit “viață”. Cu el, lângă el, totul este viu.
Am rămas odihnindu-mă la pieptul său iar el se juca cu șuvițele de păr învârtindu-le pe deget. Trasam cu unghia, linii fine pe abdomen și mă simțeam atât de bine.
– Știi? Chiar mi-a fost dor de tine, am spus șoptit.
Brusc, a încetat joaca cu părul și mi-a cuprins obrajii cu palmele continuând să mă privească fix, grav, speriat. Ochii ăia mă tulburau mereu..
-Sarah, nu te îndrăgosti de mine, te rog, i-am auzit vocea răsunând ca un ecou în capul meu chiar dacă tonul său a fost blând.
M-am ridicat în șezut și, la rândul meu, am încercat să îi fac față privirii lui cutremurătoare. L-am privit cu intensitate și cu o siguranță pe care nici eu nu știu unde am găsit-o.
-Nu te îngrijora. Știu unde e limita și o respect.
-Limita? Eu cred că…
În clipa următoare m-am avântat spre el cu un sărut nu doar ca să îl fac să tacă ci și pentru că muream după buzele lui întredeschise.
-Uite ce e Manu. Nu mă cunoști suficient, nu ne cunoaștem așa cum se cunosc sau ar trebui să se cunoască doi oameni plini de pasiune, așa ca noi. Tu știi ce ni se întâmplă, de ce ne căutam și mai ales, de ce ne găsim? Nici eu nu vreau să mă îndrăgostesc și mereu îmi îndes în minte că tot ce se întâmplă e pură atracție, o atracție pe care nu o pot controla.
-Și? Asta este?
-Asta vreau să fie! Adevărul? Nu știu. Poate că nu vreau să aflu de teamă, sau cine știe.. Mă înțelegi?
-Mai mult decât crezi. Uneori, întrebările nu își au rostul. Tot ce contează este momentul, prezentul, clipa.
