Uneori mi-e dor de proaspăt și de viu, de mirosul nebun al naturii care te împinge spre următorii pași, demonstrându-ți cât de frumos este totul dacă știi să privești din perspectiva ei.
Tot de dor, m-am ghemuit lângă râu, cât mai aproape de pământul ud, urmărind cum apa trece peste fiecare pietricică. Totul este atât de limpede încât pot vedea firicelele de nisip fin care se odihnesc pe fundul râului. Profunzimea gândurilor mele poposește la pietre și la strălucirea lor. Poposește la deschizătura mică din stâncă, din care țâșnește cu putere apa grăbită. Le salută și trece precum un fulger, se grăbește să ajungă, Dumnezeu știe unde…
Acum, mă asociez cu apa doar că nu știu unde mă grăbesc și de ce. De fel, nu sunt grăbită ca ea, lăsând mici urme în trecere. Din contră, îmi place să absorb cât de mult pot și, abia apoi să plec, doar dacă este necesar. Eu aș rămâne. Mereu aș rămâne.
Soarele și Luna care se grăbesc să apară în fiecare zi și în fiecare noapte, mă grăbesc. Viața mă grăbește pentru că ea însăși e grăbită. Și eu, tot nu știu unde merg și tot nu-i găsesc butonul care o încetinește.
Pașii din spatele meu și brațele calde care îmi ating umerii, mă trezesc din reverie. Silueta lui se face ghemotoc lângă a mea. Ridic capul și îi găsesc privirea tristă. Ar trebui să îl întreb ce îl macină dar știu că nu-mi doresc să aflu răspunsul. Și rămânem așa, tăcuți, privind apa cum continuă să se grabească.
Mereu mi-au plăcut tăcerile noastre căci erau de un calm desăvârșit și între noi plutea o liniște confortabilă. De data asta este altfel. Aerul îngreunat împrăștie note încărcate cu durere și regret. Tăcerea asta doare și nici unul dintre noi nu are curajul să o oprească.
Victor îmi prinde mâna deja murdară de la atâta joacă în nămol și o strânge cu putere ca și cum toată această manevră îi este vitală pentru a se descărca. Eu nu schițez nici un gest și mă abandonez în strânsoarea lui care începe să doară. Își dă seama de forța pe care o folosește, se oprește și mă mângâie ușor. Cu o singură privire îi transmit că este în regulă și că durerea zace, de fapt, în alt loc. Tind să cred că mă înțelege deoarece ochii lui îmi înțeapă pieptul chiar în dreptul inimii, după care oftează prelung.
Îmi feresc mâna cu blândețe și o las să se afunde în apa râului pentru a îndepărta noroiul de pe ea, dar și din sufletul meu. Între noi nu mai simt nici o conexiune și probabil nici Victor.
– Ce îți dorești cu adevărat, Yv? Mă întreabă Victor șoptind, parcă sleit de puteri și am impresia că nu mi se adresează mie căci privirea lui este fixată pe șirul de brazi care stau liniștiți dincolo de râu.
Câteva litere formează cu greu cuvinte în interiorul meu însă nu pot deschide gura ca să le las să plece și le înghit. Probabil că Victor s-a săturat să aștepte raspunsul care nu mai vine. Se ridică și mă sărută părintește pe frunte apoi pleacă.
– Vreau să nu mă mai doară când te strig…, mă aud șoptind mai mult pentru mine.
Suflarea vântului devine tot mai dură și mă înfioară. Norii s-au încruntat deasupra mea și aruncă ici colo cu câte un picur rece. Miroase a ploaie și mi-e dor de curcubeu. Iau schimbarea vremii ca pe un îndemn, mă ridic și îmi continui pașii, Dumnezeu știe unde…
Voi privi din perspectiva ei!
Ce Simțim, Din Cutia lui Yv
