Ion Pillat a fost un poet tradiționalist, editor, academician, antologist și publicist român, o personalitate aparte care a reunit tendințe tradiționaliste și moderniste într-o unitate dialectică de cristalizată originalitate, dar rezistent în fața exagerărilor de orice tip.
Ion Pillat s-a născut în București iar primii ani ai copilăriei i-a petrecut la moșia bunicului, Florica, unde a învățat în particular întreaga școală primară. În 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din București după care, mama sa l-a luat la Paris pentru a-și continua studiile acolo. Pentru prima sa poezie (În catedrală) a “furat” inspirație din arta gotică pe care a descoperit-o cu ocazia unei excursii la Chartres.
În 1911, Titu Maiorescu i-a publicat o parte din poezii în Convorbiri Literare, iar mai târziu, Alexandru Macedonski i-a editat volumul Flori Sacre. După ce a obținut licența în litere la Paris (1913) și pe cea în drept (1914), Ion Pillat se întoarce la București definitiv și publică volumul intitulat Eternități de-o clipă.
Doi ani mai târziu, editează volumul Plumb al lui George Bacovia și preia conducerea revistei Flacăra alături de Horia Furtună și Adrian Maniu.
Premiul national pentru literatură l-a primit în anul 1936 iar în 1944 a apărut întreaga sa opera lirică scrisă în perioada 1906-1941. Ion Plillat se stinge din viață în seara de 17 aprilie 1945, în urma unei congestii cerebrale.
Marele poet a lăsat în urmă versuri capabile să atingă suflete, să le facă să tremure și să le umple de frumos. Cea mai valoroasă creație a sa se naște din poezia pământului natal, pe care îl redescoperă începând cu volumul Pe Argeș în sus. Aceasta este o poezie tradiționalistă originală prin viziunea senină și planetarizată a pământului, care “rămâne același, la presimțirea timpului care curge mereu.”
Din acel volum, cea mai dragă poezie îmi rămâne Aci sosi pe vremuri, o capodoperă lirică a lui Ion Pillat, paralelă între două veacuri. În aceste versuri întâlnim o meditație nostalgică pe tema trecerii timpului, graba clepsidrei neobosite, toate acestea, asociate cu repetabilitatea destinului uman.
Totul este o meditație poetică pe un ton elegiac care aruncă pe un pedestal faptul că eternitatea ființei umane este posibilă numai prin iubire.
Aci sosi pe vremuri
La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru și poteri, și haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină
Sări, subțire, -o fată în larga crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânar Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea…
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Și cum ședeau… departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simțeau ca-o să rămâna…
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână…
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete.
Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita…
Că ieri sosi bunica… și vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri…
Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Și-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Și ți-am părut romantic și poate simbolist.
Și cum ședeam… departe, un clopot a sunat,
Acelasi clopot poate, în turnul vechi din sat…
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.