Nu m-am gândit niciodată că pot să ating Soarele. Nu m-am gândit niciodată că-i pot ține razele în mâinile mele.
Te-am regăsit atunci când nici nu mai speram. Mă gândeam că ai să fugi într-o zi și că mă vei considera o greșeală. Știam că Soarele și Luna nu sunt meniți să se trăiască.
Mă străduiam să te păstrez așa cum știam eu mai bine, să te încălzesc, să te ascult și să fiu mereu acolo pentru tine. Zilele treceau și tu nu dădeai semne să te clatini. Erai tot lângă mine. Mă trezeam dimineața și aveam impresia că visez. Abia când reușeam să te ating îmi dădeam seama de mult dorita realitate. Gesturi, vorbe, zâmbete. Adoram și iubeam tot ce era de adorat și de iubit. Am învățat să dau atenție lucrurilor care înainte de tine nu îmi trezeau interesul. Te adoram pur si simplu, ființă minunată!
După un timp m-am gândit dacă nu cumva toate acestea au fost în zadar. Nu te mai cunoșteam, nu te mai puteam întelege și cel mai rău lucru era că nu te mai găseam la fel. Te-am atins și totuși te-am scăpat.
Nu știu când am pierdut șirul, nu știu nici măcar cine a pierdut șirul. Vreau să cred cu tot sufletul că suntem călători ai unui timp mort, că am intrat într-un tunel și că nu mai durează mult până când îi găsim capătul. Poate am adormit undeva și acum trăim același vis, un vis care nu se mai termină.
Îmi pierd puterile, credința, rațiunea. Aștept ziua în care ne vom trezi amândoi. Atunci va trebui să continuăm de unde am rămas, să ne trăim. Trebuie să ne strângem mâinile și să strigăm că ne-am regăsit. Îți voi acoperi ochii cu sărutări.
Yv, nu aș putea să-i cer inimii să nu mai bată pentru tine.
Ce Simțim, Din cutia lui Victor
