Prea târziu este continuare romanului M-ai lăsat aici, un roman și o poveste tumultoasă, presărată cu suflet și bunătate.
După ce am citit M-ai lăsat aici, așa cum am menționat și în recenzie, am rămas profund impresionată fiind ceva nou pentru mine. Prin acest ceva nou, doresc să subliniez tehnica folosită de autoare și libertatea cititorului de a-și putea imagina cadrul, personajele și tot ceea ce se regăsește în poveste. Tocmai din această cauză, m-am bucurat atunci când am răsfoit noul roman și am observat că structura este aceeași.
Dar, ca să o luam cu începutul, trebuie să menționez că, la sfârșitul primului volum am rămas cu promisiunea că va urma. Sigur că abia așteptam să urmeze așa că, am întrebat-o pe Cătălina dacă poate aproxima o dată. Ținând cont de faptul că scrierile sale sunt bazate pe fapte reale și, chiar și personjele sunt reale, evident că nu a putut aproxima timpul în care va aduna suficiente trăiri pe care să le poată așterne pe foaie. Nu am fost dezamăgită ci doar foarte nerăbdătoare. Surpriza a fost că așteptarea a luat sfârșit mai repede decât mă așteptam iar Moșul s-a oprit la mine în acest an cu noul volum al Cătălinei, Prea târziu.
Am început această lectură imediat ce am terminat cu nebunia jobului (între timp doar tânjeam la ea) și, cred că era aproximativ ora 1 noaptea când, citind Prea târziu, am simțit nevoia să mă opresc și să îi spun Cătălinei cât o admir. Știu, era târziu dar trebuia să o fac.
Da, o admir. Pentru curajul de a pune totul pe foaie, pentru curajul de a ne servi cu viața ei, așa cu bune și cu rele, fără să îi pese de critici sau judecăți. Pentru toate acestea nu pot decât să o admir. Am savurat și această lectură și m-am bucurat să găsesc printre file frânturi din poveștile noastre, nostalgie și doruri.
Prea târziu începe așa: „Iubirea adevărată nu moare. E veșnică. Ea călătorește alături de sufletele pe care, odată, le-a unit…chiar dacă, pentru un timp, o viață sau…mai multe, drumurile lor se separă.” Un mic sinopsis aș spune eu iar de acest lucru o să vă convingeți dacă citiți această carte.
Una peste alta, autoarea continuă povestea Lavrennei, despărțită de Kaian de… destin (tot aici aflăm și cine s-a jucat în mare parte cu destinul). De câte ori era împinsă, Lavrenna își revenea, se scutura și o lua de la capăt. De câte ori părea să se termine, de atâte ori începea un nou capitol, întâlnind noi suflete și trăind noi povești, învățând câte ceva din fiecare.
„Mai târziu uneori se face prea târziu, alteori se face…în sfârșit. Uneori decidem noi, alteori destinul, însă…de cele mai multe ori, decidem împreună.”
În noul volum facem cunoștință cu câteva personaje noi, călători prin viața Lavrennei, unii meniți să rămână, alții cu scopul de a pleca, fiind simple piedici sau hopuri. Desigur, unii dintre ei au avut misunea de a o întării pe eroina noastră, de a o face mai puternică.
La începutul cărții îl cunoaștem pe Seoras, un el cu care Lavrenna și-a împărțit viața cândva, asta până să afle că cel de lângă ea se aliase cu maică-sa. O mai țineți minte pe mama Lavrennei, nu? Atunci cu siguranță știți că, să fii în cârdășie cu ea, nu este un lucru bun. Din parteneri de viață, cei doi ajung simpli colegi de apartament până când, Lavrenna află cât de mult s-a băgat Seoras în trecutul ei, astfel devenind și el trecut.
„Viața mea e plină de adevăr gol și adevăr pur. De-aia e așa zdruncinată și zdruncinătoare. Viața mea e plină de coincidențe frumoase și puternice și.. n-am cum să.. cum să nu sper.”
Însă, viața Lavrennei nu se oprește aici. Se pare că semne sunt peste tot și, chiar dacă pare cam târziu, Reynald, amicul din copilărie, reapare în calea ei. Reîntâlnirea celor doi se încheagă cu povești de mult uitate, amintiri și lucruri lăsate nerezolvate. Și-au spus tot ce nu și-au spus acum mulți ani și au aflat ce „destin” i-a despărțit cândva. Ca să recupereze puțin din timpul pierdut, Reynald îi promite Lavrennei că în acest an, vor petrece împreună ziua ei. Totul este pus la punct în cel mai mic detaliu iar în program se află și un tort vegan plus o locație a copilăriei, tabăra Oglinzi. Totul părea să meargă bine, Enna a ajuns la locația stabilită însă, în loc de Reynald apare Botoc, prietenul său cel mai bun din copilărie. Veștile duse de el sunt dure. Reynald nu mai este, s-a făcut una cu timpul, cu vremea, cu amintirile. O nouă lovitură pentru eroina noastră însă, vă asigur că trece cu bine și peste această pierdere. Scrisoarea îngerului este emoționantă până la capăt. Sensibilitate și durere.
„Și eu știu că în viața ta vor veni acele două brațe sigur mult mai curajoase decât ale mele, și vor șterge tot ce a fost greu și urât, cu îmbrățișarea lor.”
De povestit despre Prea târziu ar fi multe. Mult prea multe însă vă las pe voi să savurați conversațiile Ennei cu Baba, să descoperiti vrăjile din spatele destinului, să vă delectați cu „grupul” de masoni și, nu în ultimul rând, să aflați vești despre Kaian.
O să mai dezvălui o mică parte, pentru că nu mă pot abține, și anume, în sufletul Lavrennei pare să își facă loc altcineva însă mai multe detalii vom găsi cu siguranță în volumul 3 pe care îl aștept cu aceași nerăbdare.
Concluzia mea este că, atât M-ai lăsat aici cât și Prea târziu, reprezintă putere. Putere și curaj. Emoții și trăiri dezvăluite, transparență totală, lecții de viață prezentate fără perdea. Sinceritate și energie. Aceasta este Cătălina iar faptul că se poate picta atât de vizibil este de admirat.
Cătălina, îți mulțumesc pentru că îmi ești, pentru lecturile tale minunate și pline de sensibilitate, pentru că te pot citi și cunoaște pe tine cu totul.
P.S: Aștept, ca de fiecare dată, cu nerăbdare următoarele aventuri ale Lavrennei! Scrie, „fluture” și nu te opri niciodată din ceea ce faci!
Lectură Plăcută!
