Interviu Cătălina Potârniche – despre o viață trăită frumos

Interviu

0
960
views

Astăzi este despre Cătălina Potârniche, un altfel de interviu, despre viață, muncă, vibrații și frumos.

Cu Cătălina am mai stat de vorbă (în online) prin 2018 după ce citisem Terapie pentru minte și suflet și a ieșit un interviu tare frumos pe care îl puteți citi AICI. Acum, după câțiva ani revenim la o cafea virtuală și povestim despre progres, despre cât de multe proiecte a bifat Cătălina în acest timp, despre toare reușitele sale. Povestim despre putere, curaj, viziuni, într-un cuvânt, despre omul din spatele cuvintelor.

Despre creație, cuvinte și emoții

 

Alina: Am devorat cele 3 volume: M-ai lăsat aici, Prea târziu și REM iar după cum știi deja, pentru mine au fost o surpriză plăcută, o lecție, un îndemn. Așa că, nu pot să nu te întreb cum ai decis să împărtășești această poveste, să îi dai viață veșnică tipărind-o în cărți?

Cătălina: De mică am tot schițat eu, sub o formă sau alta, trăiri de-ale mele, însă cred că, instinctiv, am simțit că mai e ceva, până când să fac asta așa cum trebuie. Am simțit că mai am de aflat, că mai am de trăit încă puțin, dar și că ceea ce se petrece cu mine, rezumat și împărtășit sub o formă plăcută, cum ar fi o carte sau, de ce nu, un film sper eu într-o zi, cu siguranță ar desluși și misterele încâlciturilor vieților celorlalți, motiv pentru care n-am renunțat niciodată la idee, oricât de mult m-am îndepărtat de ea adesea. În tot timpul ăsta, mi-am dat seama că viața se desfășoară, de fapt, sub forma unor ghicitori sau a unor chestionare uneori, pentru că se mai întâmplă să mai primim și variante de răspuns, nu doar problema în sine de rezolvat, nu? Am avut noroc să am parte, ce-i drept, și de o poveste încâlcită, dar frumoasă, încă din copilărie, care mi-a dat timp și mi-a permis să descopăr, pe parcursul nenumăratelor mele încercări de-a o descâlci, viața asta așa cum este ea, de fapt, dincolo de ceea ce o credem noi. Pentru mine viața, în timp, s-a arătat a fi, de fapt, un joc de strategie, în care ai nevoie de fel și fel de abilități dezvoltate, de la cele mai simple, până la cele mai complexe, pentru a reuși. Am comparat viața de multe ori cu Super Mario, nu știu dacă știi jocul. Este un omuleț care, în drumul lui spre castelul unde prințesa lui e închisă și păzită de un temut dragon, ba mănâncă, ba strânge bani, ba se luptă cu inamici mai mici la început, din ce în ce mai mari pe măsură ce avansează… pentru ca, în cele din urmă, să ajungă, suficient de antrenat și pregătit, pe absolut toate planurile, la lupta finală, cu dragonul, și la a-și salva, în sfârșit, prințesa. Alias noi, care trebuie să învățăm să ne hrănim sănătos, atât fizic, cât și emoțional, spiritual, psihic și cum mai vrei tu să zici, să ne dezvoltăm toate cele necesare vieții, mental, material, sufletesc, toate încununate, în cele din urmă, cu menirea noastră clar conturată. Calea ce-o avem de urmat, harul, darul, talentul. Cevaul ăla unic pentru fiecare în parte și aparent independent, dar, în același timp, bucată de neînlocuit în întreaga conexiune existențială din care facem parte.

A: Să pui pe foi o poveste reală, să expui în fața tuturor bucăți din tine exact așa cum sunt ele, cred că trebuie să fie foarte greu. Ce sentimente te-au încercat atunci când rescriai destinul, când probabil în minte ți se înghesuiau flashuri pline de frumos dar și de urât?

C.: Odată, cineva m-a sfătuit să încerc, pentru a-mi vindeca rănile, și varianta de a le scrie pur și simplu, apoi de a arde și de a arunca totul vântului. Am încercat să fac întocmai, însă m-am împotmolit la a arde peste cinci sute de pagini, gândindu-mă că ar fi mai bine totuși să le public. Lăsând gluma la o parte, pentru că sunt din fire destul de calculată și tind spre perfecționism cumva, am lucrat strategic, cu schițe, de la foi cât cele ale unei agende mici, la cartoane tip A1 înțepate în pereți, cu ani, săgeți, liniuțe, pentru că aveam atât de multe de punctat și îmi doream să nu omit din ele, pentru că le vedeam pe toate importante. Spre surprinderea mea, făcând astfel, nu doar că mi-am amintit lucruri pe care memoria mea le îngropase, dar mi-au venit multe flashuri, cum spui și tu, despre lucruri pe care parcă nu le știusem niciodată, cel puțin nu la nivel conștient. A fost o experiență de nedescris, un amestec de sentimente profunde, extreme, a fost răscolitor, dar, așa cum mi se promisese, vindecător. Am reușit să fac ordine. M-ai lăsat aici.. a fost practic debutul curățeniei în viața mea.

A: Cine a citit pentru prima dată cărțile și care a fost feedback-ul?

C.: Pentru că am pornit pe drumul ăsta pe ideea independenței, am fost lipsită de orice fel de sprijin editorial, motiv pentru care a trebuit, încă dinaintea lansării primei părți, să fac cumva să “testez” “piața”. Am creat o pagină unde postam, din când în când, diferite pasaje, care să sugereze firul poveștii, dar, în același timp, să nu divulge prea multe din ea. Deși știam, simțeam că vor fi mulți cei care se vor regăsi, măcar la nivel general, în drama situației, am fost totuși extrem de surprinsă să primesc precomenzi nu doar din țară, ci și din străinătate. Canada a fost cea mai îndepărtată adresa la care am expediat, chiar printre primele comenzi de după lansare, cartea M-ai lăsat aici…, iar mesajele primite după au fost absolut copleșitoare.

A: Știu că personajele celor trei părți există, chiar dacă numele lor sunt schimbate și mai am o vagă bănuiala că au parcurs această poveste, filă cu filă, cu toate că pașii lor au poposit numai în anumite capitole. Care a fost reacția celor care au întregit povestea văzându-se în postura de personaje?

C.: Aici mi-este puțin greu să-ți răspund concret. Nu de alta, dar nu prea cunosc părerile celor apropiați, în special a “oilor negre” din carte. Ce pot să spun însă este că da, într-adevăr, povestea are la bază pe deplin realitatea. Chiar și fiecare nume în parte, deși schimbat în totalitate, are o legătură directă cu numele real. Unele personaje sunt mai multe din realitate unite în poveste într-unul singur, pentru că ce am căutat eu, de fapt, să fac a fost să înțeleg întâi esența a ceea ce eu am trăit și-apoi să-i dau formă potrivită unei povești cursive, ușor și plăcut de înțeles de ceilalți, deci a trebuit să fac fel și fel de artificii pentru asta. De aici mari șanse ca mulți dintre cei cunoscuți, părți din poveste, să fie pe alocuri ușor confuzi sau chiar să nu se regăsească, induși în eroare de modul în care am alcătuit eu personajele și de cel în care am ales să transpun întâmplările. Ce mai pot iarăși să spun sigur este că… exact persoana care mi-aș fi dorit să citească înainte de oricine altcineva nu mai trăiește de foarte mulți ani… E și ea personaj în carte, e vorba de “mami” din carte, în realitate nana mea sau “mămica”. Dacă ceva dă o definiție de luat în seamă pentru mine termenului de “imposibil” în viața asta, acel ceva este s-o am pe ea înapoi, alături de mine încă de demult, prin toate cele prin care am trecut după ce ea nu a mai fost, și până astăzi, pentru a-i auzi și ei reacția, văzându-se în postura de personaj. Chiar am des momente când mă întreb “Oare mămica mea ce-ar zice? Oare mămica mea ce-ar face?”… Ca să te și amuz puțin, sunt convinsă că există, printre personaje, și unele care au preferat să nu citească, asta de frică. Altele am auzit că au avut în realitate de dat ceva explicații prin împrejurimi celor de-alături care au citit! Încă mai am de aflat.

A: Te-au încercat vreodată regretele publicării? Uitându-te în spate, ți-ai fi dorit măcar pentru o clipă să îndepărtezi această „expunere” și să păstrezi totul doar pentru tine?

C.: Nici măcar o secundă. Ba din contră! Dacă ar exista totuși un regret, nu are legătură cu publicarea în sine, ci cu faptul că n-am putut să scriu mai multe. Am ales să mă rezum la lucrurile care m-au privit pe mine în mod direct, deși ele întâmplările ar fi fost multe altele bune de tradus sub forma unor lecții în cărțile astea. În rest, după cum am zis, nici măcar o secundă… A fost fascinant. Nu știu dacă asta simt toți cei care scriu inspirați de propriile lor vieți, însă la mine a fost ceva surprinzător până și pentru mine. Mi s-a întâmplat să-mi vină idei în timp ce scriam la partea a doua, Prea târziu, așa, din neant, care să se lege absolut perfect cu niște detalii aparent nesemnificative, adăugate realității din prima parte. A fost totul ca și cum cineva mi-ar fi dictat așa, picanterii, de undeva de dincolo de oricum “bolnăviciosul” meu perfecționism, de dincolo de schițele mele oricum complexe și bine puse la punct. Să scriu cărțile astea a fost spectaculos, dincolo de subiectul lor, dincolo de ce înseamnă povestea în sine pentru mine.

A: Cum și de ce ai decis că REM este finalul?

C.: Vezi tu, răspunsul are cumva legătură cu cel de mai devreme. Mintea mea îmi spunea că hăhăăă, sacul mai are mult până la fund! Motiv pentru care îmi imaginam eu deja și o a patra parte chiar, nu doar că plănuisem vreo șase sute de pagini pentru a treia… care s-a transformat, peste noapte, în nici două sute. Și într-un final. Ei, și aici… o să te dezamăgesc. Și-o să dezamăgesc pe mulți, însă, după cum am conștientizat eu recent, e mai sănătos adevărul, chiar dacă iluziile distruse dor. Și toate s-au petrecut în firescul lor, nici eu n-am știut că se vor termină astfel! Am crezut în cu totul și cu totul altceva orbește până în ultima clipă, până când în fața mea a apărut, brusc, ca de nicăieri, dragonul ăla din Super Mario de mai devreme. Am crezut eu, în vâltoarea de moment, că e cu tot cu prinț în spatele lui, însă prințul s-a dovedit a fi, de fapt… vindecarea promisă odată prin a scrie, a arde și-a arunca în vânt. Nu Kaian al Lavrennei. S-a dovedit a fi nu un om, ci… un adevăr despre acest om și despre absolut toate necunoscutele sau neînțelesele din tot acest timp, de fapt. Un adevăr care, după cum tocmai am spus, a ars în fracțiuni de timp toate iluziile pe care m-am chinuit eu, sub toate formele la care m-am putut gândi, să le definesc ca fiind ori de-o parte, ori de alta, vreme de mai bine de șaptișpe ani. Dacă vei face calcule cu atenție urmărind datele și anii în care se petrec întâmplările în toate cele trei părți, îți vei da seama că finalul oricum este parte din viitor, dacă e să privim din acest moment înainte. Ba chiar se petrece peste câțiva ani. Deci… iartă-mă, însă… totul a fost doar o iluzie în care… da, am crezut orbește până în clipa în care, pur și simplu, s-a evaporat. Am scris însă o poveste frumoasă, plină de fel și fel de lecții, și… am învins dragonul! Și-am ajuns, în sfârșit, să-mi eliberez sufletul din turnul în care mă aștepta captiv. Acum mă aflu, ce-i drept, după cum un alt om drag mie mi-a spus chiar acum câteva zile… încă în colivie, însă ușițele ei sunt acum larg deschise, gata. Mai trebuie doar să mă obișnuiesc cu ideea că sunt liberă, m-am eliberat și să învăț din nou să zbor.

 

Despre putere și curaj

 

A: Fiecare drum are câte un hop, o groapă, poate chiar o prăpastie. Cum putem trece de aceste piedici inevitabile, păstrându-ne totuși un echilibru? Tu cum ai reușit?

C.: Încetând să ne mai mințim că realitatea este altfel decât este, de fapt. Acceptându-ne așa cum suntem la nivelul la care suntem și nemulțumindu-ne cu atât. Căutând încontinuu adevărul în orice, de la adevărul despre noi înșine, până la adevărul despre orice și oricine ne înconjoară și acceptându-l. Luptând atât cu noi, cât și cu cei din jur pentru o continuă îmbunătățire a noastră și a tot ceea ce ne înconjoară, a tot ceea ce ne implică și în care ne implicăm. Părăsirea zonei de confort, a convenționalului, a mulțimii care urmează niște iluzii ca un câine o halcă de carne atârnată oricum cu mult mai sus decât i se permite să ajungă. Și curaj. Eu m-am obișnuit să gândesc rece. Pentru mulți știu că par o persoană lipsită de sentimente, ba chiar am fost acuzată de asta de persoanele dintre cele mai apropiate, însă tot ce fac este să-mi analizez experiențele și opțiunile la rece. De ce da și de ce nu. Ce mi se poate întâmplă cel mai rău și ce cel mai bun. Ce avantaje există și ce dezavantaje. Din ce ies și pentru ce. În ce intru și pentru ce. De ce să mă grăbesc. De ce să mai aștept. Și multe altele. Și tac mai mult. Chiar dacă uneori arde inima-n mine, ori de entuziasm, ori de nervi, am învățat să tac. Am învățat să fac și-abia apoi, dacă consider chiar și atunci că e cazul, să spun. Pentru că vorba multă, de cele mai multe ori, în loc să ajute, stârnește și mai multă confuzie decât oricum există deja, stârnește ba chiar niște contradicții absolut inutile între noi și cei dragi care cu greu reușesc, de la un anumit nivel decizional încolo, să ne înțeleagă, când oricum noi, în funcție de țintele noastre, de nivelul dobândit, avem de înfruntat niște experiențe nu tocmai ușoare sau niște demersuri nu tocmai de neglijat.

A: „Și când nu mai pot, mai pot puțin ” nu știu cine a spus asta însă consider că fiecare dintre noi ar trebui să păstreze aceste cuvinte undeva, într-un buzunar. Tu cum reușești să mai poți puțin atunci când parcă nu mai poți?

C.: Să știi că și pe mine, nu o dată, m-a motivat textul ăsta. Și încă o face. Am ajuns să cred că nu mai putem doar atunci când nu mai respirăm. În rest, n-avem voie să nu mai putem. O prietenă îmi postase mai demult o imagine cu text pe Facebook cu o discuție între două prietene. Una întreba “Ce este singurătatea?”, iar cealaltă răspundea “Singurătatea, draga mea, este atunci când nu are cine să-ți ridice cadavrul de la morgă. În rest, toate sunt simple greutăți trecătoare.”. Deci, ca să răspund și concret, mă motivează propria-mi respirație, faptul de-a fi în viață în sine.

A: Tu, definiție clară a curajului, Cătălina, de ce consideri că este important să fim curajoși în alegerile noastre și în venirile/ plecările din viața cuiva?

C.: Ei, uite și asta-mi place și-ai punctat-o perfect, pentru că mereu o zic și chiar recent am repetat-o cu o alta prietenă. Cred foarte mult într-o conexiune între toți oamenii, cunoscuți și necunoscuți, perfect logică, dar logică dincolo de logica noastră. Cred foarte mult în corectul de dincolo de ceea ce se vede și de ceea ce mintea noastră, adesea înșelată sau înșelătoare, poate percepe ca fiind corect. Iar eu nu-mi doresc în viața mea, că personală, că profesională sau de oricare altă natură, oamenii nepotriviți. Și prin nepotriviți nu mă refer la de mai sus sau de mai jos sau la mai știu eu ce criterii clasice. Mă refer la acei oameni pe care poate eu îi văd, la un moment anume, ca fiind perfect parte integrantă din viața mea „pentru totdeauna”, dar care nu sunt deloc astfel, de fapt. Sau care sunt, dar doar pentru o perioadă anume, pentru un scop anume, pentru ceva finit. De fiecare dată, la fiecare nivel al nostru, rezonăm cu ceva sau cineva anume. Încontinuu ne oglindim în exteriorul nostru. Cheia este să descoperim cu ce anume și pentru cât timp ne dorim sau permitem să fie astfel. Să ne deschidem dorința de cunoaștere mai mult decât simplul simt al rezonanței și-atât. Pentru că simpla rezonanță, adesea puternică, ne poate induce în eroarea de “pentru totdeauna!”. Care, în majoritatea cazurilor, se traduce, mai devreme sau mai târziu, printr-un eșec. Afaceri eșuate nu pentru că n-ar fi fost ele ca idee bune, ci pentru că asocierile au fost nu tocmai potrivite în toate, divorțuri, unele și cu copii de “împărțit” și multe altele, toate pentru că nu am dobândit răbdarea, nu ne-am acordat timpul și n-am accesat curiozitatea de a… ne cunoaște pe deplin. Odată ce facem însă aceste ultime trei lucruri menționate, renunțarea atunci când este cazul vine de la sine. O simțim la fel de puternic cum am simțit și rezonanța de la început. Atât de simplu este…

 

Despre motivație și viziuni

 

 

A: Ce anume te motivează de fiecare dată să mergi mai departe, să nu renunți?

C.: Menirea mea în sine, calea pe care o am de urmat, proiectele pe care mi le-am creionat, unele poate încă de când eram copil, ambițiile, ceea ce-mi doresc să las mai departe, amprenta pe care o am și cea la care aspir și toate cele ce reies sau mă inspiră mai departe din toate astea sau de dincolo de ele. Ți-am zis, câtă vreme respir, n-am nimic altceva de făcut decât să dau cu praf de mers înainte!

A: Cum știi că ești pe calea cea bună, că îți urmezi cu certitudine visul?

C.: Recent am citit ceva ce pentru mine a fost așa, că încă o confirmare de-aia dintre cele mai mărunte, dar extrem de plăcute, care mie una îmi aduc un zâmbet din nimic. “Odată ce te-ai poziționat pe calea ta, aceasta începe să se arate.”. N-am cum să nu-mi dau seama că-s pe calea cea bună, la cum mi se întâmplă toate, la cum se arată toate în mine și înaintea mea, la cum simt totul, la cum mă simt pe mine, la toate cele cu care am ajuns să rezonez. N-ai cum să nu simți măcar așa ceva, dacă încă nu știi cu certitudine. Cursivitatea cu care toate se petrec, lejeritatea cu care toate se leagă, sensul dat de piese de-acum, împreunate cu unele purtate în “buzunar”, aparent degeaba, poate încă de când eram doar un copil… Toate astea și multe altele nu-mi mai lasă loc de nici cea mai mică îndoială..!

A: Care sunt primii pași de urmat pentru o dezvoltare sănătoasă a sufletului și a minții?

C.:În primul și-n primul rând, cred că îndepărtarea de toxicitate, chiar dacă există riscul ca ceea ce e toxic în viața noastră să fie chiar ceea ce ne este cel mai drag. Dacă reușim să facem asta, deja s-a produs declicul care dă drumul lucrurilor bune de parcă ar curge la un robinet. Toxicitatea ne privează de “apa” acestui robinet. Și puturoșenia noastră, bineînțeles! Avem tendința să cam fim noi înșine puturoși, alăturându-ne astfel dopului care blochează fluxul sănătății sufletelor și minților noastre. Sau a minților și-a sufletelor, mai bine ordonat. Pentru că, din câte am observat la mine, nu putem aborda problema unui suflet sănătos, atâta vreme cât mintea încă ne este bolnavă.

A: Ce anume îți aduce ție pacea interioară?

C.: Metaforic vorbind? Faptul de a nu acționa egoist. Practic vorbind? Natura, animalele și muzica. Fără natură, animale și muzică, probabil în momentul de față motivația mea n-ar mai fi existat.

Echilibru

 

A: Știu că „Te joci” cu astrogramele, chiar acestea ajutându-te în activitatea ta să vindeci suflete. Când ți-ai descoperit această pasiune?

C.: Pasiunea mea nu e astrologia în sine, cât sunt cerul cu toate ale lui și energiile lor. De mică asta. Mare, am descoperit, mai concret, cu ajutorul unei foste colege de liceu, în urmă cu mai mulți ani, că hărțile astea natale, astrogramele, indică foarte multe ponturi necesare unei mai bune înțelegeri a felului cum viața noastră decurge. Dar nu sunt numai ele. După, am căutat și-am accesat tot ce-am găsit și-am putut, nu doar partea de astrologie. Și-am testat pe mine totul, am încercat chiar să modific și să adaptez la mine și la părerile și credințele mele anumite metode, în special în ce ține de domeniul radiesteziei, pentru că astăzi de ea sunt cel mai mult inspirată în ceea ce fac. Și încă sunt în studiu, nu m-am oprit și probabil n-o voi face curând, pentru că, pe măsură ce descopăr mai multe, îmi dau seama cât de puține cunosc, de fapt…

A:. Ce crezi că îi determină pe oameni să își dorească experiența unei ședințe de lucru cu tine, datorită cărui impuls simt această nevoie?

C.: Problemele cele mai apăsătoare sunt legate de relații și de bani. Oamenii se află în niște vârtejuri apăsătoare, încâlcite, pe care nu le înțeleg și cărora nu mai știu cum să facă să le dea de cap. Desigur există și altele, însă în mare de asta suferim. Ne ard inima și buzunarele de goale sau ilicite ce sunt..!

A: Pentru ceea ce tu faci ai nevoie de un mediu special, de o anumită stare?

C.: Aici este, de fapt, o chestiune tot de echilibru. Sau, de fapt, e totul cumva invers proporțional cred. Practicând, am observat că, cu cât interiorul e mai haotic, cu atât în exterior e nevoie de mai multă liniște, de un mediu mai special. La început, da, aveam nevoie de liniște, aveam nevoie ca nimic altceva sau nimeni altcineva din jur să nu-mi distragă atenția de la ceea ce făceam, căutam mereu să am un colțișor numai al meu, ferit de orice zgomot, aerisit, calcule peste calcule, să fie nu știu cum, să nu fie nu știu cum, pentru că nivelul meu interior nu era încă apt de unul singur, pentru că și eu eram cu mine însămi într-un lucru destul de intens și dur. Nu că acum nu aș mai fi în lucru cu mine, însă acum, în ceea ce privește strict activitatea mea cu cei cu care lucrez, am ajuns în punctul în care mă pot afla chiar și în cel mai aglomerat loc din lume, nu mai contează, pentru că pot să-mi fac treaba la fel de bine ca-n mijlocul pustiului naturii.

A: Știu că tu crezi în reîncarnare, deci trebuie neapărat să te întreb ce sau cine intuiești că ai fost într-o viață anterioară?

C.: Ah, asta este iarăși o parte spectaculoasă! Și nu neapărat când vine vorba de faptul în sine de a fi fost ceva sau cineva într-o altă viață, ci modul cum se arată astfel de lucruri. Pentru că nu-ți imagina că e un proces simplu sau că e ceva ce ți se dă așa, mură-n gură. Cel puțin nu mie. Și nu este ceva ce se vede așa cum vedem cu ochiul liber, ci e ca și cum… ca și cum te-ai uita într-o cameră unde se petrece o acțiune, apoi o alta, apoi o alta, dar nu direct prin ușa deschisă, ci printr-un geam foarte, foarte zgâriat prin unele locuri, prin altele de o claritate maximă, dar de-o suprafață prea mică pentru a distinge ceva complet. Motiv pentru care reușești să percepi doar anumite detalii, cum ar fi, spre exemplu, însemne de pe uniformele armatei din vremea respectivă. Sau stilul vestimentar în general sau alte și alte lucruri de-atunci. Este de-a dreptul fas-ci-nant..! Eu cu astfel de mici detalii vizuale și cu ajutorul sfântului Google am ajuns în orășele de care n-am auzit și probabil altfel n-aș fi auzit în viața mea, am descoperit lucruri nescrise în istorie, din neînsemnătatea lor în ansamblu. Știu că am mai scris și altădată, știu ce am mai scris, în ce limbi, știu că mi-am reîntâlnit oameni dragi, unde și de ce. Știu cum arătau clădiri care acum mai există păstrate doar sub forma unor ruine sau nu mai există deloc. Știu de când am zâmbetul, de unde am numele, de ce unele suferințe emoționale sau piedici. Suntem categoric mult mai mult decât ce putem privi cu ochiul liber în oglindă sau în acte. Și ne putem dovedi toți a fi de-a dreptul încântători, dacă ne eliberăm de ce ne împiedică să ne descoperim astfel…

 

Sufletul din spatele cărților

 

A: Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

C.: Chiar dacă lucrez de acasă deja de mai bine de șase ani, ziua mea arată acum exact ca a cuiva care merge la un loc de muncă obișnuit. M-am luptat o perioadă cu mine însămi pentru asta, tocmai ca să nu cad în capcana hainelor de casă și-a ideii că “Sunt acasă, sunt liberă să fac ce vreau, când vreau, nu mă presează nimeni, etc..”, evitând astfel riscului unui eșec din start, atât material, dar mai ales psihic. Așadar mă trezesc pe la șase jumate, plus sau minus, mă îmbrac, îmi aranjez părul, îmi pun clasicul meu machiaj simplu, ies cu cățelușa mea la prima plimbare din zi, revenim acasă, pun apă pentru cafea la fiert, mic dejun, cafea pe balcon, la soarele de dimineață, asta dacă am parte de el, citesc știri, pe la nouă mă apuc de agendă, pauză de prânz – masă plus cea de-a doua plimbare cu cățelușa – continui agenda. Din muncă mă opresc cam pe la ora la care apune soarele iarna, asta tot pentru că mi-am impus, pentru că, până de curând, mi-am demonstrat cu brio că-s capabilă cu felicitări să uit de mine și să mă înec în activitățile mele ce țin de lucru. Așa că acum am și timp de după muncă, în care citesc, mă plimb, îmi place mult să merg pe jos, de multe ori îmi fixez o țintă fără un scop anume, doar să mă duc până acolo și să mă întorc, de dragul mișcării. Când mă duc în vizită pe la prieteni, stau mult în picioare, deja discuția “Da’ stai, domnule, jos, nu mai sta în picioare!” – “Și-acasă ce fac?!” e clasică. Mai am puțin și-aș sta în picioare și pe la restaurant sau cafenele… Sunt dornică de umblătură, cred că s-a luat și la mine de la câinii mei! Și mie, și câinelui pe care l-am avut înainte, și belelei pe care o am acum ne-a fost pusă în frunte umblătura cred și de-aia ne-am și întâlnit să trăim împreună! Ca să umblăm mult!!

A: Care sunt pasiunile tale?

C.: Sunt în stare să te plictisesc cu câta lista am. Îmi place să tund. Și iarba, și podoabele capilare! Nu fac bani nici din una, nici din alta, dar în ce ține de păr, pentru că ieșeam mereu de la saloanele pe unde mergeam nemulțumită, am învățat întâi să mă ciopârțesc singură, apoi să mă tund ca un adevărat stilist. Și-apoi m-am înfipt și-n părul prietenelor și prietenilor mei. Bani să fac din asta nu mi-ar plăcea, mă rezum doar la casă și pe lângă ea, atât. Îmi mai place să coș, am câteva lucrușoare făcute de mine. Îmi place grădinăritul de leșin, mi-aș pune plante lângă mine pe pernă, dar mă controlez destul de bine, zic eu. Nu repet natură, animale și muzică, muzica de ascultat, nu de cântat, că-s praf, deși mi-ar fi plăcut foarte mult măcar de-un instrument să mă apuc, poate pian sau vioară, dar încă am timp de asta, n-o pun în trecut. Îmi place să cunosc oameni, îmi place să le ascult poveștile, îmi place să descos tot ce-i încâlcit, de la firul căștilor până la vieți întregi, îmi place să umblu, să… umblu și să mă plimb și să umblu. Îmi place să gătesc, deși în ultima vreme cam sar bucătăria din lipsă de timp. Îmi place să visez cu ochii deschiși, pentru că îmi vin idei multe astfel. Îmi plac fluturii, mă fascinează esența existenței lor. Îmi plac cetățile, piatra, fierul, lucrul vechi, puternic, eventual ascuns și-n mijlocul naturii. Îmi place muzica corală și drama ei, îmi place arta rusă, Italia, îmi place biliardul, nu neapărat să-l câștig, cât jocul în sine. Îmi place berea nefiltrată în toiul verii și vinul roșu sec în tot timpul anului. Îmi plac mașinile, mecanica lor, linia, detaliul cu care sunt create. Îmi plac locurile înalte, de unde poți privi cât mai mult din împrejurimi. Îmi plac grădinile sălbatice, florile de câmp. Îmi place să merg cu picioarele prin apele curgătoare din munți. Îmi plac dramele realiste, filmele de război, îmi place să studiez obsesiile acute ale acelora din istorie precum Hitler. Îmi plac multe rău de tot… Și descopăr, pe zi ce trece, încă ceva și-apoi încă ceva!

A:  Ai un lucrușor pe care îl consideri purtător de noroc? 

C.: Am învățat să mă detașez de astfel de obiecte și spun asta pentru că obișnuiam să adun nu unul, ci o droaie, pe care le consideram eu purtătoare de noroc sau despre care auzeam pur și simplu că ar fi astfel. Am, într-adevăr, ceva ce port deja de cinșpe ani aproape, însă nu ca să-mi aducă noroc, ci pentru că mi l-a adus deja. E vorba de verigheta din argint a nanei mele, pe care am primit-o după moartea ei de la una dintre fiicele ei și pe care am modificat-o pe măsura mea și o port și acum pe mâna mea dreaptă, ca moștenire și vreau s-o las și mai departe cumva, pentru că e ceva nemuritor pentru mine.

A: Cum definești tu fericirea absolută, acel vibe care îți liniștește întreaga existență?

C.: Nu cred că aș putea lega fericirea de liniștea liniște. Cred că fericirea înseamnă echilibru și complementaritate, la orice nivel s-ar întâmpla ele.

A: Ce înseamnă pentru tine „acasă”?

C.: Pentru sufletul meu, “acasă” este acolo unde totul se simte în echilibru, unde toate se completează, cum am zis și mai devreme. „Acasă” este fericire. Pentru mine cu totul, acum “acasă” este locul în care m-am întors după nici mai mult, nici mai puțin de zece ani, fix acei zece ani care m-au transformat și m-au adus practic înapoi la mine, de fapt. Și mi-am dat seama de timpul trecut abia după ce-am privit colajul pe care l-am făcut pentru tine. Prima fotografie din dreapta jos și prima din stânga sus sunt făcute fix în același loc, acasă, doar că la o diferență de fix zece ani.

Cătălina, îți mulțumesc pentru fiecare răspuns, pentru sinceritate. Aștept cu nerăbdare următoarele tale creații literare pentru că știu, simt, că vor urma, și încă câte… Știu că poți, știucât poți și mai știu că vei putea mereu. Asta îți e menirea: să poți! să lași urme în suflete, comori…

Iar vouă cititorilor, vă mulțumesc că ați rămas până la final, că ne citiți și că sunteți aici. Pe Cătălina Potârniche o găsiți în căsuța ei virtuală, pe vorbenergy.com unde o puteți aborda cu încredere pentru orice problemă vă apasă. Tot din căsuța ei puteți achiziționa cărțile despre care am povestit în acest interviu și nu numai.

Pentru că ne-am dorit să avem și o încheiere frumoasă, atașez în acest articol și un carusel foto plin de comori.

"Scrisul facilitează cristalizarea gândului, iar gândul constituie motivaţia acţiunii." - Colin Turner
DISTRIBUIȚI

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.