Tradiționalismul reprezintă o direcție literară interbelică, manifestată concomitent cu direcția modernistă, ce urmărește temperarea ideologiei acesteia prin promovarea tradiției și a specificului național.
Tradiționalismul orientează literatura spre universul existențial rustic, precum și spre valorile tradiției (istoria, folclorul), la care se adaugă ortodoxismul ca și element definitoriu al sufletului românesc.
Tradiționalismul interbelic trăiește în prezent însă, privește spre trecut, conștient, dezvoltând o poetică a melancoliei, a nostalgiei, fără idilizarea și idealizarea excesivă a trecutului sau a universului rural.
Aci sosi pe vremuri este poemul care aparține volumului Pe Argeș în sus (1923) și este de factură tradiționalistă datoriă tematicii rurale, a construcției textului și a registrului stilistic utilizat.
Titlul poemului este unul inedit deoarece este alcătuit dintr-o propoziție prin care poetul comunică ideea centrală a întregului poem, și anume, apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, două valori ale existenței umane plasate într-un spațiu și timp neidentificate. Adverbul în formă populară „aci”, verbul „sosi” (la perfect simplu) și locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”, sugerează ideea că existența umană se bazează pe experiențe repetabile, retrăite și reluate de fiecare generație în parte, generație care simte și trăiește viața asemenea predecesorilor.
Trecând la tematica rurală, putem afirma că încadrează tema iubirii și a timpului, teme care sunt surprinse într-o construcție simetrică, de factură clasică. Lumea minunată a satului se manifestă pe două planuri temporale: primul recuperat prin amintire și al doilea, cel al trăirii prezente ce repetă existența celui dintâi.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie structurată în 19 distihuri și un monovers (în final) liber, cu rol de laitmotiv (construiește o concluzie).
Cele care conturează un spațiu încremenit în timp sunt primele patru versuri deoarece acolo găsim „casa amintirilor”. Obloanele trase și pânzele de paianjen sunt semne ale părăsirii și ale trecerii implacabile a timpului. Interiorul casei este lipsit de căldură, oameni nu mai sunt, iar motivul hornului amintește de vechime.
Ion Pillat imprimă locurilor natale o culoare arhaică care păstrează amintirile dragi neșterse. Următoarele distihuri compun o lume de mult apusă iar poetul își imaginează o poveste de dragoste sensibilă și emoționantă pe care o trăiseră bunicii săi. Întreaga idilă reflectă puritatea sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica lui, Calyopi, venise cu “berlina” pentru a se întâlni cu bunicul. Decorul este creat cu ajutorul epitetelor care descriu galbenul lanului de secară, argintiul lunii și câmpia verde.
Atmosfera romantică este creată de emoția bunicului, de tăcerea fetei îndrăgostite și de recitarea unor versuri în timpul plimbărilor. Toate acestea sunt completate de imaginiea bunicii, subțire, îmbrăcată într-o largă crinolină, cu ochi de peruzea. Aici amintim că culoarea albastră este îndrăgită de romantici deoarece simbolizează infinitul.
Povestea frumoasă continuă și prin ochii cititorului, pictând imaginea bunicului care îi recită bunicii poezia „Le lac” a lui Lamartine, precum și versuri din „Sburătorul” lui Heliade Rădulescu. Ambii trăiesc o emoție puternică „și totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea”.
Cu subtilitate, poetul insinuează motivul grav al clipei care trece prin bătaia clopotului care anunță moartea dar și nunta: “un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”
Aci sosi pe vremuri are note nostalige, al curgerii implacabile a timpului, fiind dublată de eternitatea sentimentului de iubire, idee evidențiată prin schimbarea timpurilor verbale, înlocuind imperfectul cu perfectul compus. Punctele de suspensie prezente și imaginea auditivă a clopotului, marchează paralelismul dintre timpul iubirii (veșnic un timp real), care-și urmează curgerea ireversibilă. Poetul continua să mediteze asupra propriei existențe, utilizând persoana a doua singular: “Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ștersele portrete.”
A doua secvență alcătuită din 7 distihuri și un vers independent, redă în oglindă un scenariu de iubire din prezent. Experiența înaintașilor se repetă, poetul întâmpinându-și iubita asemenea bunicului pe vremuri, recitându-i poeme din creația artistului francez Francis Jammes și din “Balada lunei” a poetului symbolist Horia Furtună. Iubita, ca și bunica, îl ascultă gânditoare “cu ochi de ametist”.
Trecerea vremii este marcată și de schimbarea numelor poeților deoarece fiecare generație are preferații ei.
Ultimul distih al poeziei Aci sosi pe vremuri constituie un refren ideatic, amplificarea tristeții poetului privind neputința umană în fața timpului și în fața morții. Atât viața cât și moartea sunt două valori esențiale ale existenței umane, simbolizate de imaginea auditivă a clopotului din vechiul turn, un simbol al timpului trecător, neiertător, pe care doar iubirea îl poate oarecum încremeni. Această idee este susținută de monoversul care încheie poezia “De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”
În încheiere, amintim și despre relațiile de simetrie care apar la nivelul motivelor și al imaginilor artistice. Casa este aceeași, drumul la fel, berlina este înlocuită de trăsură, iar lanul de secară a supraviețuit trecerii continue a anotimpurilor.
Opoziția viață-moarte este anulată pentru că sunetul clopotului este același, însoțind două momente esențiale (nunta și moartea).
În concluzie, valorificând mitul oglinzii și al dedublării, poezia Aci sosi pe vremuri împletește evocarea cu meditația, într-o tonalitate melancolică, nostalgică.
